Traseul efectuat în vara lui 2001, a reprezentat debutul alpin de creastã pentru feciorul meu Valy care avea aproape 11 ani. Ne-am propus sã facem traversul crestei estice a masivului Fãgãraş în zona cu mai puţine expuneri periculoase.  Din Braşov, cu trenul am ajuns în oraşul Fãgãraşi cu gândul de a ataca creasta prin comuna Breaza. Ajunşi de dimineatã, am avut surpriza sã nu gãsim “autogarã” şi cursã pentru Breaza, aşa cã am ieşit la “Ia-mã nene” în zona târgului, la ieşirea din oraş. Cam dupã o orã, târguindu-ne cu un şofer de dubiţã, ajungem dupã un drum care ni s-a pãrut lung (deşi numai 20 km.) în com. Breaza.  Din Breaza am pornit spre sud pe drumul de ţarã iar dupã 2,5 km am ajuns la o bifurcaţie. Am continuat drumul în dreapta însoţiţi de marcajele punct roşu şi triunghi albastru, trecem podul peste Râul Pojorâtei şi dupã 1 km ajungem la ”Livadia”, unde este o micã mânãstire. De la mânãstire intrãm în pãdure pe un drum de tractor însoţiţi doar de marcajul punct roşu. Dupã puţin timp oboseala acumulatã pe drumul cu trenul toatã noaptea, aşteptarea unei ocazii, soarele care ne-ncinsese şi rucsacii încãrcaţi pentru întreaga turã au dus la protestul lui Valy de a mai continua drumul. Zona oferind mure coapte, din belşug şi puţinã odihnã i-au încãrcat bateriile lui Valy şi am continuat drumul, e drept nu foarte rapid, într-un urcuş moderat pânã într-o culme, unde se spune cã ar fi ruinele unei cetãţi a lui Radu Negru. Neavând dispoziţia necesarã, n-am cãutat cetatea ci am continuat drumul pe culme trecând prin Poienile Colţilor unde facem un scurt popas cãutând sã dibuim marcajul care era, dar nu era. Mai sus de aceste poieni pãrãsim culmea pe versantul vestic printr-o tãieturã, unde drumul de tractor se terminã.  Poteca slab conturatã se desfãşoarã pe sub creasta accidentatã a Colţilor Brezei, cam pe curba de nivel şi curând întâlnim şi marcajul triunghi albastru care urcã din Valea Brezcioarei. Urcãm prin pãdure pe poteca în serpentine, trecem pe lângã un izvor şi apoi ajungem în Poiana Curmãturii, la sud de Colţii Brezei unde se aflã Cabana Urlea. Loc ideal de campare, poiana largã, platã, apã la izvor lãngã cabanã, lemne de foc în pãduricea vecinã… aşa cã instalãm repede cortul, mâncãm şi ca prin farmec Valy redevine vioi uitând de obosealã.   De la Cabana Urlea, a doua zi am pornit spre sud pe poteca marcatã cu triunghi albastru ce urcã susţinut printre tufe de bujori de munte apoi de afiniş şi zmeuriş care ne-a înbiat la continuarea micului dejun cu vitamine din belşug. Mai sus, am intrat în pãdurea de molid începând un urcuş pronunţat, în serpentine. Ieşind din pãdure, trecem printre jnepeni pe poteca ce îndreptându-se spre sud-vest ne scoate la golul alpin. Urcãm moderat prin pãşunea alpine, printr-o vâlcea mãrginitã spre vest de creasta Piscului lui Lãuţ şi depãşindprin est umãrul din care se desprinde aceasta traversãm o mica coamã spre sud.  Coborâm apoi pãtrunzând în zona calmã a Şleaului Moşuleţei pe care-l strãbatem spre sud-vest.  Trecem pe sub abruptul stancos al Vârfului Moşu, pe deasupra unui colţ de stâncã roşiaticã şi apoi urcând o porţiune de grohotiş, ajungem în Curmãtura Calului (Curmãtura Moşului), pânã la intersecţia cu traseul marcat cu punct roşu spre Curmãtura Zârnei (spre stânga). Urmãrim acest marcaj schimbând direcţia de mers cãtre est, pe poteca abia conturatã prin vegetatie şi care coboarã susţinut ajungând curând în zona de obârşie a Pârâului Calului. În timp ce coborâm, valea se accentueazã iar apa ieşitã prin grohotiş înfiripã un pârâu ce mai în vale formeazã o cascadã. De la cascadã, pãrãsim pârâul spre dreapta spre fundul Vãii Ucea şi dupã traversarea firului Vãii Ucea întâlnim semnele marcajului bandã albastrã pe care le urmãm pentru a ajunge la Lacul Ucea.   Poteca pãstreazã curba de nivel pânã în apropierea Lacului Ucea, cantonat într-o cãldare de fost gheţar. Zona este foarte frumoasã şi hotãrâm sã campãm într-o poianã ca un platou, având apã din belşug în apropiere cât şi vecinãtatea lacului.   Montãm cortul şi apoi facem o vizitã la lac. Lacul Ucea (2170m alt.; 20150m2; adâncime max. 4m) este situat în circul de obârşie al vãilor Urlea şi Pojorâta, cãtre versantul drept al acestuia, între grohotişurile care-I ajung pânã la mal.   Ziua urmãtoare, dimineaţã, ne pregãtim pentru a ieşi în creastã. Trecem pe lângã lac şi prindem o potecã stâncoasã marcatã ce urcã susţinut în serpentine strânse pânã într-o micã şa “Portiţa Iezerului” aflatã pe creasta principalã a Munţilor Fãgãraşi, sub Vf. Iezer (2429m). Aici, dãm de doi ciobani care stãteau la “taifas” – cu porturi diferite, grai diferit veneau de pe versanţi diferiţi, unul argeşean celãlalt fãgãrãşan.  Dupã un popas şi un taifas cu ciobanii, o pornim la drum pe poteca de creastã, acum marcatã cu bandã roşie. Ne întâmpinã o porţiune ceva mai dificilã pe care o depãşim în traversare oblicã, evitând Vârful Iezerului. Pe mãsurã ce ne apropiem de linia crestei, dominatã de Vârful La Fundul Bândei (La Crucea Dãrii), faţa Vãii Izvorul Bândei, pe care se înscrie poteca, îşi pierde din asperitate iar într-o strungã micã, urcuşul ia sfârşit.  Depãşind cumpãna muntelui trecând pe versantul opus, zãrim Lacul Urlea iar pe marginea potecii întâlnim un izvor. Poteca urcã cãtre ţinutul înierbat al Munţilor Leaota-Zârna şi curând suntem pe culmea rotunjitã, având în dreapta Cãldãrile (hârtoapele) Leaotei, unde se zãresc numeroase lacuri alpine.  Dincolo de Hârtoapele Leaotei observãm Culmea Muşetescu-Boureţu, desprinsã din cetatea de piatrã a Darei (2500m). Am pãrãsit splendidul ţinut al Bândei şi al custurilor alpine pentru a intra în zona podurilor şi plaiurilor acoperite de pãşuni alpine.  În faţa noastrã, Munţii Leaota-Zârna îşi înşirã de-a lungul crestei o serie de vârfuleţe ce compartimenteazã circurile glaciare suspendate deasupra Vãii Urlea. Poteca ne conduce deasupra Vãii Zârna de unde începe coborârea spre Curmãtura Zârnei. Perspectiva ne oferã priveliştea ulucului suspendat al Vãii Langa, iar în apropierea confluenţei cu Valea Pojorâtei se observã stâncãriile Colţilor Brezei, iar în poiana din Curmãtura Colţilor, vedem şi Cabana Urlea. Ajungând în curmãturã, lângã câteva bãlţi zãrind Refugiul Curmãtura Zârnei hotãrâm sã campãm, mai ales cã se cam înourase şi câţiva stropi de ploaie începuse sã ude poteca. Aspectul interior al refugiului nu i-a plãcut deloc lui Valy aşa cã am montat cortul în apropiere.  Ziua urmãtoare, dimineaţa dupã micul dejun pornim din nou la drum urcând panta în serpentine pe faţa sud-vesticã a muntelui şi dupã ce depãşim Vârful Faţa Unsã, ieşim de-a coasta la obârşia Vãii Ludişorului în şaua cu acelaşi nume. În continuare, ocolim coastele Vârful La Fundul Lãngii, trecând pe coastele sudice şi revenind în creastã deasupra caldaria Vãii Dejanilor. Ne angajãm apoi în urcuş pe pantele muntelui Ludişoru şi curând am ajuns într-o micã înşeuare din creştetul muntelui având în stânga Vârful Radului şi în dreapta Vârful Ludişor.  Începem apoi o coborâre în serpentine pe o faţã plinã de grohotişuri pânã în Curmãtura Brãtilei. Vremea se cam stricã – ne înconjoarã o ceaţã deasã iar ploaia ne scoate pelerinele. Ajungem pe dibuite în curmãturã lângã micul lac al Brãtilei şi la stâlpul cu indicatoare spre Masivul Iezer-Pãpuşa peste Culmea Mezea-Oticu.  Hotãrâm sã campãm aici şi cu greu gãsim prin ceaţa deasã un loc bun de cort, îl instalãm şi ne înbrãcãm mai gros cãci se rãcorise bine. În timp ce pregãteam de mâncare, Valy s-a dus sã se joace cu pioletul pe lângã lac fãcând pe genistul. Ceaţa ne-a cam însoţit pânã seara cu foarte mici pauze şi frig… La un moment dat, auzim voci care strãpungeau ceaţa. Era un grup de trei bãieţi germani care veneau din sens opus, pentru a face traversarea crestei. Erau şi ei foarte dezorientaţi de ceaţa groasã şi au hotãrât sã campeze cu noi. Fiind grãbiţi cu instalarea cortului, n-au nimerit prea bine locul. Abia ziua urmãtoare, pe luminã, am vãzut cum stãtea cortul lor într-o rânã, ancorat printre bolovani, cu pioleţi şi beţe de schi. Le-am arãtat locul de unde pot lua apã, descoperit de mine cu Valy mai jos sub bolovanii vãii Dejanilor care se deschidea imediat sub curmãturã. Fiind ziua de naştere a unuia dintre bãieţi, au fãcut cinste cu ceva vodka iar Valy a primit bomboane. Peste noapte, a plouat mult şi a fost foarte frig.   Dimineaţa, zi splendidã… soare, senin iar spre valea Oticului plutea o mare de nori pufoşi ca o întindere de zãpadã.     Pregãtindu-ne de plecare în traseu, în timp ce luam micul dejun, din Valea Dejanilor a apãrut un cârd de oi venit la pãscut. Pânã la plecarea noastrã, au avut timp sã ia o gustare şi apoi sã vinã sã serveascã “ceaiul” din apa lacului, împreunã cu dulãii paznici şi mãgarul însoţitor. Din curmãturã urmeazã un urcuş susţinut pe poteca ce se strecura în serpentine prin pajişte, aruncãm o ultimã privire asupra curmãturii si a refugiului care se zãrea ca un punct minuscul de culoare şi evitând pe la nord Vârful Brãtila trecem din bazinul Râului Doamnei în cel al Dâmboviţei. O vreme, pãstrãm versantul Nordic al Muntelui Brãtilei şi ajungem în Curmãtura Vladului, deasupra vãii cu acelaşi nume, având în continuare în stânga adânca Vale a Dejanilor. Urmeazã o lungã traversare pe sub culmea punctatã de mai multe vârfuri – Pietrele Popii, Belia Micã, Belia Mare, Berivoiu Mare – în ocolul pe care-l face poteca pe sub aceste vârfuri, vedem cãtre dreapta, refugiul Berevoescu.  Trecuţi apoi pe versantul estic al Berivoiului Mare, coborâm serpentinele descrise de potecã pânã pe linia de cumpãnã a Fãgãraşului, în preajma punctului de obârşie a Vãii Luţelor. Urmând cumpãna apelor, coborâm cãtre Munţii Buzduganu-Luţele, ultimele înãlţimi mai mari de 2000m. Formele glaciare ce ne-au însoţit pânã aici se sting cu totul. Domoliţi, munţii se acoperã pretutindeni cu pajişti, jnepenişuri şi afinişuri. La orizont, se profileazã silueta elegant a Pietrei Craiului, iar în dreapta, dincolo de Valea Dâmboviţei, se ridicã Masivul Pãpuşa.  Coborâm continuu spre Vârful Comisu pe care-l lãsãm în stânga noastrã şi ne oprim la indicatorul care ne aratã cã la 300m se aflã un izvor. În timp ce facem o pauzã binemeritatã, ne întâlnim cu un grup de culegãtori de fructe de pãdure care se întorceau de la cules de afine şi Valy primeşte un “pieptene” (un cãuş special cu dinţi folosit pentru adunat afinele) de fructe (cam 1kg). Coborâm în continuare în Curmãtura Comisului apoi urcãm în Vârful Lerescu Mare şi dupã un culoar printr-o pãdure de molid ajungem într-o zonã defrişatã şi apoi iar pãtrundem în pãdure, coborând mereu pe culme, pânã în Şaua Lerescului Mare unde pierdem complet marcajul.    Pãtrundem iar într-un culoar prin pãdurea de molid şi gãsim la un moment dat linia unui funicular forestier vechi, pe care ne hotãrâm sã coborâm (cu dificultate ce e drept) pânã în Valea Lerescului în drumul forestier care ne conduce dupã un timp la Cantonul Rudãriţa. Poiana e destul de frumoasã aşa cã ne îndeamnã sã campãm aici. Dupã montarea cortului, încerc sã-I fac plãcerea lui Valy şi sã aprind un mic foc de tabãrã, dar ca un fãcut, aşteptând sã se însereze şi sã aprindem focul, se iţi o ploaie zdravãnã. Noroc cã apucasem sã mâncãm. În cort, pânã la culcare programul obişnuit: poveşti de pe munte ale clubului pe care Valy nu le apucase. Dimineaţã, strângem cortul şi pe o vreme mohorâtã plecãm trecând pe lângã canton spre Plaiul Foii (doar 9km). Avem însã noroc – suntem înbarcaţi cu rucsacii în spate îm marea cabinã a unui camion ce cobora încãrcat de buşteni care ne-a dus rapid pânã în Zãrneşti de unde am luat trenul spre Braşov, încheindu-se astfel o experienţã deosebitã pentru Valy şi care i-a deschis apetitul pentru alte ture alpine. |
Vara lui 1985 început de august. Începe prima acţiune de amploare a clubului – traversarea crestei Munţilor Fãgãraşi de la est la vest. Echipajul – Valentin Dumitriu, Anda Jiganie, Sebi Duca, Ricã Ardeleanu, Eugen Florian şi subsemnatul.
Dupã o noapte moţãitã în trenul personal, ajungem în Braşov, tocmai la timp sã prindem prima cursã spre Zãrneşti ajungând la 7,30 dimineaţa la capãtul periplului nostru feroviar. Avem noroc şi gãsim un tip cu Aro care ne duce pânã la Cabana Plaiul Foii.
Dupã popasul de mic dejun pe malul Bârsei Groşetului, cam prelungit ce-i drept, pornim cu “şifonierele” în spate, urmând drumul forestier ce însoţea valea cale de 9 km pânã la Rudãriţa. Noaptea nedormitã, lipsa “încãlzirii la drum”, soarele ce ne topea şi bagajele ce ne cocoşau (aveam provizii cicã pentru 7 zile), ne-au condus la un record de vitezã: 3 km/orã, ajungând “leşinaţi” la Rudãriţa pe la prânz. Epuizaţi de drum, facem popasul şi atacãm prânzul la o masã cu canapele de lângã cantonul forestier, tot prânzind vreo orã.
A urmat un nou drum de “şerpaşi” de 3 km pe drumul ce însoţea Pârâul Lerescu, pentru ca apoi traversând pârâul sã apucãm a urca prin pãdure, poteca ce tindea spre creastã. Ca sã fie “chinul mai chin”, aproape de creastã, începu o ploaie cu “spume” ce ne-a echipat rapid în pelerinele de polietilenã, formând trupa: “Îngerul alb (Anda) şi dracii negri (restul)”.
Ajunşi în creastã, în apropierea şeii “La stâna Arsã”, hotãrâm sã campãm aici (neştiind cât va mai dura ploaia şi fiind foarte obosiţi) în iarba înaltã a poieniţei ce ni se ivise-n cale.
Dupã ce am instalat corturile, dorind sã ne adãpostim de ploaie, aceasta încetã la fel de repede cum începu lãsând iar soarele slobod deasupra noastrã. Locul de campare fiind foarte bun, ne-a adus posibilitatea odihnei atât de necesare pentru ce avea sã urmeze. Cum lemne uscate nu erau prin preajmã (am gãsit mai târziu, pentru focul de searã), a fost pus în funcţiune “aragazul cu spirt lichid” şi în “canţarola mare” s-a fiert prima ciorbã (din conserve de tocanã de legume – idea lui Valentin) şi primul pireu de fulgi de cartofi cu carne de la conservã (meniu ce va deveni invariabil pentru urmãtoarele noastre mese calde). Apoi seara am petrecut-o la un mic foc, savurând din apa rece a unui izvor din apropiere şi apoi, retragerea “cu lanterne” la somn.
Etapa I-a
Dimineaţã, pregãtim plecarea şi urmãrind poteca mai întâi spre vest prin pãdure, dãm în Şaua Lerescu. Apoi din nou pãtrundem într-o fâşie de pãdure, traversãm o frumoasã poieniţã şi urcând domol ajungem pe Vârful Lerescu (1690 m).
Coborâm apoi spre nord-vest pânã-n Curmãtura Comisului ieşind asfel la golul alpin. Depãşim prin sud Vârful Comisu pe poteca latã pastoralã ce strãbate pãşunea. Întâlnim şi o micã viroagã pietroasã ce ne-a scos pe partea nordicã a crestei şi urcând trecem la micã distanţã de Vârful Luţelor (2176 m). De aici, coborâm mai întâi în Şaua Luţelor apoi urcãm în coama latã a Muntelui Berevoiescu. Din poteca pe curba de nivel zãrim în stânga, cam la 500 m Refugiul Berevoiescu (ce pãrea dãrãpãnat şi pãrãsit) şi ocolind Vârful Berevoiescu trecem peste un pârâiaş (aprovizionare cu apã).
Urmând poteca prin şeiile puţin pronunţate ale Beliei Mari şi Mici, apoi prin Curmãtura Vladului şi prin nordul Vârfului Brãtila, coborâm în Saua Brãtilei (2125 m) unde întâlnim primul lac de creastã. Aici facem un popas şi admirãm crestele Masivului Iezer-Pãpuşa ce se prefigurau în depãrtare şi spre care din acea şa pornea un traseu marcat triunghi roşu.
Dupã un popas lângã micul lac şi aprovizionarea cu apã de la izvorul de sub creastã pe poteca Vãii Dejanilor (sacagiul şef era Eugen ce purta legate de rucsac 2 bidoane a 3 l), urcãm spre vest în serpentine largi, trecând printre douã vârfuri teşite ale Ludişorului, apoi pe sub Vârful Zârnei (2223 m) pentru ca sã coborâm apoi în serpentine în Curmãtura Zârnei. Ştiam cã aceastã curmãturã este cea mai largã şi adâncitã şa de creastã şi era în planul nostru ca aici sã campãm, ceea ce am şi fãcut. Refugiul semisferic de fibrã de sticlã deşi cam murdar, era deja ocupat, aşa cã ridicãm corturile în apropierea unui mic lãcuşor, încheind prima etapã a traversului nostru.
Etapa a II-a
Mergând în continuare spre nord, ocolim în curând Vârful Urlea (2473 m) pe curba de nivel şi ajungem în şaua esticã a Curmãturii lui Mogoş. Dupã un mic popas, continuãm pe curba de nivel pe sub Vârful lui Mogoş şi apoi Vârful La Cheia Bândei, oprindu-ne pentru un scurt popas lângã ramificaţia cu poteca (punct roşu) spre Valea Sâmbetei.
Din fereastrã, urcãm pronunţat peste Vârful Slãnina (2268 m) şi apoi coborâm lin în Fereastra Micã a Sâmbetei ca sã urcãm iarãşi pronunţat Muntele Gãlãşescu Mic ca sã ajungem iar în uşoarã coborâre în şaua Fereastra Rãcorelelor.
Poteca, pe curbã de nivel ne poartã pe sub Vârful Gãlãşescu Mare, apoi pe deasupra cãldãrii estice a Vãii Rele, prin Şaua Viştişoarei, în Şaua La Hârtopul Ursului. În urcare uşoarã şi apoi în coborâre ajungem în Portiţa Viştei. Hotãrâm camparea şi astfel coborâm în Valea Rea a Moldoveanului lângã un lãcuşor şi instalãm tabãra. Puţin mai sub stâncã gãsim o limbã de zãpadã, numai bunã de distracţie cu bulgãri în varã.
Etapa a III-a
Cu samarele montate-n cârcã, începem coborârea pronunţatã, în serpentine scurte pânã în Şaua Orzãnelei, apoi continuãm pe sub Vârful Ucişoara pânã în Şaua Ucişoarei. În timp ce continuam cu plãcere pe poteca ce ocolea Vârful Ucea Mare şi Vârful Corabia, începu din senin sã plouã, încât coborârea spre Şaua Ucei Mari am fãcut-o sub un potop ce acoperea poteca cu şiroaie ce veneau la vale. Pe ploaie, urcãm în coama Muntelui Podu Giurgiului unde trecem peste o porţiune stâncoasã foarte alunecoasã şi coborâm apoi în Şaua Podragului.
Etapa a IV-a
Coborâm apoi spre Cãldarea Vârtopului ca sã urcãm apoi spre Arpaşul Mic pe deasupra Cãldãrii Pietroase a Arpaşului pânã în Portiţa Arpaşului (Fereastra Zmeilor). Segmentul de creastã ce formeazã Portiţa este numit “La trei Paşi de Moarte” datoritã pasajelor mai dificile dar prevãzute cu cabluri de sprijin. În vestul Portiţei se zãreşte o gaurã, pe care natura a sfredelit-o într-o zona calcaroasã a crestei.
Ocolim lacul pe malul nordic şi urcând ajungem în Şaua Caprei. Deşi iniţial planificasem camparea lângã lac, hotãrâm sã mai “facem o cabanã” aşa cã am coborât în Cãldarea Bâlei şi ne-am cazat (cu greu, fiind aglomeraţie de automobilişti) la Cabana Bâlea. Deşi “am servit masa” la cabanã sã facem economie la provizii, întorşi în pod la priciuri, la spirtierã ne-am pregãtit meniul nostru (la cabanã mâncarea proastã, puţinã şi scumpã). Afarã, lângã cabanã, parcate stãteau câteva “montan bike-uri” ale unor nemţi, iar noi am rãmas impresionaţi cã existã şi altceva decât “bicicleta Tohani”.
Etapa a V-a
De pe vârf, coborâm abrupt printre stânci pânã în Şaua Laiţei pe partea sa esticã. De aici, în coborâre prin sudul zimţat al crestei Turnurilor Laiţei, ajungem la Lacul Cãlţun, pe care-l ocolim prin nord şi în urcuş domol printre blocuri de piatrã, ajungem în Portiţa Cãlţunului.
Atacãm hornul cãţãrându-ne pe stâncã, folosind şi lanţul fixat în perete, când ajunşi în prima treime a hornului, ne trezim cu un grup de “pantofari” care ţipând (nişte grãsane) coborau tremurând, cu fixarea picioarelor femeilor în prize de cãtre cei câţiva bãrbaţi şi antrenând o mulţime de pietre ce cãdeau spre noi, care agãţaţi de perete ca liliecii, trebuia sã ne ferim de pietre şi sã aşteptãm sã coboare “aliotmanul”. “Distracţia” durã vreo trei sferturi de orã, iar când ajungem şi noi sã ieşim din horn, am intrat în ceaţa care se lãsase şi a fãcut ca vizitarea Vârfului Negoiu (2535 m) s-o facem ca orbeţii (adio perspectiva pe care ne-o doream atât de mult – ce am mai înjurat pantofarii…).
Din Şaua Cleopatrei începem coborârea printre stânci pe lângã Acul Cleopatrei (un colţ de stâncã vertical înalt de câţiva metri) şi întrãm în zona de grohotiş printre bolovani imenşi ce ne terminã genunchii pânã în vale la Piatra Prânzului, unde facem un lung popas. Din cãldarea superioarã coborâm şi intrãm într-o zonã înierbatã şi ajungem în cãldarea inferioarã unde trecem pe lângã Piatra Caprei şi mica cascadã formatã de apele Sãrãţii ce cade peste un prag de piatrã.
Intrãm într-o porţiune cu jnepeniş, apoi intrând în pãdure dupã puţin timp ajungem deasupra platoului unde se gãseşte Cabana Negoiu. Ca un fãcut, dacã tot suntem la cabanã, gata cu dormitul în cort, aşa cã ne cazãm (la prici în anexã) la cabanã.
Etapa a VI-a
De la cabanã pornim a doua zi pe poteca marcatã cu cruce albastrã, coborând în scurt timp în serpentine spre Valea Şerbotei. Ieşim din pãdure, traversãm Pârâul Şerbota pe deasupra cascadei şi urcãm apoi pe versantul vestic al vãii. În urcuş pronunţat pe pragul glaciar intrãm în Cãldarea Şerbotei de unde urcãm pe creasta Muchiei Puha. Traversând creasta spre est printr-un urcuş scurt printr-un horn pietros, ajungem în creasta principalã a Fãgãraşilor în Şaua Scãrii.
Urcãm accentuat în Portiţa Avrigului şi apoi pe sub Vârtopul Roşu şi ocolind Vârful Budislavu, coborâm spre nord-vest pânã în Curmãtura Roşiile. Mai departe, tot în coborâre, însoţiţi de ninsoarea care se înteţise, traversãm versantul sudic al Vârfului Suru pânã în Şaua Surului.
Din şa, pãrãsim cresta coborând pe poteca marcatã cu triunghi roşu şi coborând continuu, trecem prin Cãldarea Gãvanului, Şaua Curmãtura Gorganului şi ajungem pe Fruntea Moaşei de unde zãrim ceva mai jos, într-o largã poianã de pe Muchia Moaşei Cabana Suru.
Dimineaţã, un timp superb, parcã în ciuda noastrã, cã plecãm încheind tura alpinã fãgãrãşeanã. Ţinem prin pãdure poteca foarte largã ce coborã pe Muchia Moaşei şi vreo douã ore de mers pe sub coroana copacilor, ieşim din pãdure şi intrãm în satul Sebeşul de Sus pe care-l strãbatem fiind destul de lung pentru ca apoi dupã 4 km de drum comunal sã ajungem în staţia de cale feratã Sebeş Olt.
Aşteptând trenul de la Sibiu pentru Braşov, priveam cu nostalgie Creasta Fãgãraşilor care se prefigura atât de departe şi regretãm cã s-a sfârşit tura noastrã, deşi obositoare, dar atât de plãcutã, promiţându-ne cã vom reveni cât de curând – şi am fãcut-o apoi de multe ori…
