ÎN DELTÃ

    Reportaj documentar realizat cu material din Arhiva Bujor de Munte, în urma expediţiilor nautice desfãşurate în etape anuale, în perioada 1994-1996, cu caiace construite în regie proprie.

    Au fost strãbãtute toate lacurile şi canalele cuprinse între Braţul Sulina şi Braţul Chilia, mai puţin zona de protecţie strictã a Rezervaţiei Ştiinţifice.

    La expediţii au participat membrii ai clubului “Bujorul de Munte” şi ai clubului “Şoimii Boboc” care au atins o experienţã de neînchipuit şi au rãmas cu amintiri de neuitat.

   AŞA A ÎNCEPUT!

        Institutul Militar “Aurel Vlaicu” – Boboc – Buzãu – 1992 – doi visãtori, subsemnatul (atunci lector universitar la Institut) şi Ticã Crisanov (cãpitan inginer -şeful " Şoimilor Boboc"), au o idee trãznitã: Strãbaterea Deltei cu bãrci construite în “regie proprie” (cele gonflabile, din cauciuc fiind grele, foarte lente şi greu de manevrat)!

  Obişnuiţi cu muntele, cu transportul echipamentului “în rucsac”, am optat pentru realizarea de caiace demontabile şi uşor de transportat, fiind inspiraţi şi de isprãvile unui sculptor din Huşi descrise în cartea sa “Vacanţe în Deltã”.

     Cu toate glumele colegilor (invidioşi) cã noi construim submarine deşi suntem la aviaţie, dupã multe cãutãri fãrã succes de planuri de caiace, m-am hotãrât sã proiectez şi sã execut caiacul, cap de serie al celor ce urmau sã fie realizate ulterior.

     Dupã documentare riguroasã privind proiectarea ambarcaţiunilor uşoare, am întocmit proiectul cu toate calculele de rezistenţã, flotabilitate şi vitezã de înaintare, apoi având experienţã de la Cercul de Navomodele al Casei Pionierilor, al cãrui “student” fusesem de mult timp, am realizat machete la scarã ale variantelor proiectate, pe care le-am testat flotabilitatea şi ţinuta de drum “în cada apartamentului propriu”.

      Rezultatele proiectãrii ne-au mulţumit pe amândoi şi apoi a intrat Ticã în acţiune: sã gãseascã în ditamai unitatea militarã materialele de construcţie necesare (bine’nţeles din “reciclabile”). Fiind inginer de aviaţie, dorea sã folosim aluminiu, însã eu având abilitãţi de prelucrare lemn (chiar cu traforajul) am optat pentru caiacul meu lemnul, el urmând apoi sã foloseascã aluminiu la exemplarul pe care-l va construe ulterior (cea ce s-a şi întâmplat).

     Problema cea mai dificilã a fost materialul de învelire a structurii caiacului. Mai întâi, am procurat o prelatã de autocamion, din care sã realizãm acoperirea caiacului şi apoi sã impregnãm pânza cu cauciuc lichid. Varianta n-a mers nereuşind sã gãsim cauciucul necesar. A urmat apoi idea sã înbrãcãm caiacele în prelatã de vinilin, procuratã tot de Ticã (bine’nţeles de culoare cachi militar).

“Şantierul naval şi-a deschis porţile” în Laboratorul meu de fizicã de la subsolul Institutului (cu aprobarea tacitã a şefului de stat major, un înpãtimit pescar, care ne-a ajutat foarte mult ulterior în obţinerea aprobãrilor de pãtrundere în Deltã) şi pe masa destinatã funcţionarii unui laser cu gaz, gigantic, a luat formã structura caiacului.

     Rãutatea unor colegi (sã moarã capra vecinului) a fãcut sã schimb locaţia şantierului naval – în propria sufragerie (spre disperarea soţiei), unde a fost definitivatã croirea şi coaserea carcasei caiacului.

    În echipa de “visãtori” a intrat cu multã pasiune şi “doctorul” – Cristi Negulescu, maior, medic militar, mare specialist în ale pescuitului. A participat chiar activ la lansarea la apã a caiacului realizat de mine, transportându-l pe portbagajul Oltcitului sãu în Parcul Marghiloman unde s-au fãcut probele pe apa lacului. Şampania de lansare a fost direcţionatã cu folos în paharele de unicã folosinţã, fiind foarte mulţumiţi de “minunea realizatã”. Dupã acest succes, Ticã s-a apucat vârtos de treabã sã-şi construiascã caiacul dupã aceleaşi planuri de proiectare, folosind mai mult aluminiu. A intrat în frenezia construcţiilor navale şi Cirnat Stelicã un tânãr maistru care dorea sã intre în echipã. Fiind realizate trei caiace de câte douã locuri, s-a pus problema cum intrãm şi campãm în Rezervaţia Deltei Dunãrii. Ideea i-a venit lui Ticã, sã organizãm o aplicaţie militarã de “supravieţuire în condiţii de catapultare în zona deltei”. Aici a intervenit ajutorul şefului de stat major care a aprobat acţiunea şi a solicitat aprobãrile necesare Guvernatorului Rezervaţiei Biosferei Delta Dunãrii. În plus, Ticã mergând dupã aprobãri la Tulcea, a venit şi cu trei premise speciale de pescuit în deltã, pentru sine, pentru mine şi pentru doctor

     

EXPEDIŢIA - I

     Hotãrât lucru: încãrcãm micul Oltcit al doctorului cu douã caiace împachetate, legate deasupra pe portbagaj, doi rucsaci doldora în porbagajul intern, patru expediţionari doctorul şi cu mine-n faţã, iar Ticã cu Mişu se lãfãiau pe bancheta din spate cu rucsacii proprii în braţe şi direcţia Tulcea unde trebuia sã ne întâlnim cu Stelicã şi fratele sãu care plecaserã de cu noapte cu trenul.

      Drumul pânã la Tulcea a fost o încântare, mai ales pentru ocupanţii purtãtori de rucsaci în braţe, peisaj monoton de câmpie, soare ce transpira tot inventarul limuzinei ce înghiţea kilometru dupã kilometru. Moralul… ridicat, întreţinut mai ales de Ticã care-l tot tachina pe Cristi (doctorul) cu întrebãri stil Radio Erevan despre monştrii pe care avea de gând sã-i prindã. Trecem (de fapt Oltcitul) cu bine proba transbordãrii cu bacul la Brãila şi atacãm Podişul Niculiţel pe pamblica şoselei ce şerpuia printre gâlme fãrã vegetaţie mai rãsãritã decât piciorul broaştei.

      Ajungem pe la ora 11 în portul Tulcea unde ne aşteptau fraţii abia sosiţi şi ei cu trenul. Descãrcãm toate bagajele din maşinã undeva la umbrã în paza lui Ticã et company şi apoi plec cu Cristi sã ducem maşina sã fie în siguranţã, la Centrul meteorologic situat la periferia oraşului (unde aveam aranjatã parcarea de cãtre colegii meteorologi de la Bobocu). La întoarcere, ceva cale de mers pe jos pânã-n port. Dupã ceva aprovizionare din piaţã, ne tocmim cu un “cãpitan” sã ne ducã ceva drum în Deltã. Încãrcãm toate bagajele pe puntea ruginitã a “vaporului de vreo 7m” care se lãsã sub greutate, mai sã ia apã peste bord şi cu pãcãnituri, ţiuieli şi mult fum de la “motorul de tãiat lemne” pornirãm în vitezã (dacã eram în caiace lasam şalupa lejer în urmã), pe Dunãre la vale.

      Dupã un timp, pãrãsim Dunãrea şi intrãm pe un canal numit Mila 33. Cãpitanul mânuia mai des sticla cu ţuicã decât timona, zicând cã dacã nu vede-n ceaţã, nu poate naviga cu talentu-i înãscut. Cerându-i o pãrere unde am putea campa, acostã lãngã un petec de pãmânt, ceva mai înalt şi unde debarcãm tot calabalâcul.

      Prima grijã a fost sã montãm caiacele, apoi corturile în timp ce Cristi, pescarul profesionist îşi desfãşurã tot arsenalul de lansete, undiţe, mincioage şi alte scule de speriat peştii. Dupã ce am montat caiacul, n-am rezistat tentaţiei de a îl încerca cu adevãrat, aşa cã plec cu Mişu într-o micã plimbare în zonã. Curând gãsim o bifurcaţie cu un canal la dreapta (ce nu apãrea pe harta noastrã pe care o consideram cea mai, cea mai…) pe care înaintãm destul de mult, încântaţi de felul cum se comporta caiacul, aproape fãrã sã realizãm cã era târziu şi cã se va întuneca curând, aşa cã fãcurãm cale-ntoarsã şi cu toatã viteza ne întoarcem în tabãrã.

      Deja începuse sã se întunece când am ajuns şi cu grabã am trecut la pregãtirea cinei. Stelicã, bucãtarul şef, puse de mãmãligã, în timp ce Ticã chinuia “monştrii” de bibani capturaţi cu mândrie de Cristi, sã-i deposedeze de solzi – ei aş… - armura solzoasã n-a cedat, aşa cã i-a aruncat direct în jar, sã se-nveţe minte sã mai fie îndãrãtnici.

      Fiind foarte pregãtiţi şi dotaţi cu echipament efficient, am aprins felinarele cu petrol ca sã vedem ce mâncãm. De vãzut, n-am vãzut mai nimic, palida luminã fiind apreciatã doar de fluturii care s-au adunat în jocuri de umbre şi palide licãriri, în timp ce noi cu lanternele în mânã (nimeni nu avea frontale) ne chinuiam sã separãm osele de peşte şi de mãmãliga scuipatã în locul oaselor, dându-ne şi palme în ritm de rock mângâind ţânţarii care se ospãtau din noi fãrã nici-o ruşine. A fost un ospãţ “pe cinste”, prima masã de peşte în Deltã… cu migalã oarbã pipãind dupã oase şi pielea scum, pierzând ce era mai bun. Noroc cu ţuica din dotare, ţânţarii ce muşcau prea tare, cãdeau apoi în nesimţire.

      Înainte de a ne retrage în apartamentele de pânzã, furios pe oasele şi solzii peştilor de la cinã, Ticã decretã: Bibanii nu sunt peşti – sunt batracieni! Decretul sãu fu respectat apoi în toate expediţiile în Deltã iar lacomii bibani ce atacau primii undiţele noastre, au fost trataţi cu “sictir” fiind returnaţi imediat sa-i mãnânce frãţiorii lor.

     Dimineaţa, dupã strângerea taberei, “armada” alcãtuitã din trei caiace (ACVILA cu subsemnatul şi Cristi, ŞOIMUL cu Ticã şi Mişu, VULTURUL cu Stelicã şi fratele sãu) se puse în mişcare hotãrâtã sã dea piept cu sãlbãticia. Intenţia era sã pãtrundem pe Canalul Şontea pe care sã-l strãbatem pânã la Mila 23. Desigur, harta noastrã (cea mai recentã tipãritã) ne-a jucat feste. Tot aşteptând şi vâslind cu energie sã întâlnim intersecţia cu acest canal, ne-am trezit în Braţul Chilia al Dunãrii. Asta e… nu e ca la munte, harta în deltã e macro-orientativã, detaliile trebuie “sã le miroşi…” 

     Întoarcerea, ne-a creat probleme mari datoritã vâslitului contra curentului puternic, aşa cã am aplicat metoda “navigaţiei pe Volga cu mujici la edec”. Doctorul, a preferat sã joace rolul mujicului edecar decât sã vâsleascã. Noroc cã nu a durat mult acţiunea şi ajungând la o”gârliţã” pe care o neglijasem la venire, constatãm cã era vechea albie a Şontei, foarte colmatatã, nemai fiind circulate, odatã cu tãierea canalului nou care începea de lângã locul campãrii noastre şi pe care încercasem barca de cu searã.

      Fiind neumblat, canalul era mirific, sãlbatic şi uimitor. Dupã puţin timp, ieşim în canalul dragat al Şontei mult mai larg, iar navigaţia devine mult mai uşoarã şi rapidã. Ajungem lângã Lacul Nebunul, unde zãrim mulţi pelicani şi ne hotarâm sã pãtrundem puţin pe lac pentru a face câteva poze. Apa lacului era foarte limpede plinã de vegetaţie prin care se vedeau peştişorii fugãriţi de o ştiucã calicã. Revenind în canal, dupã aproximativ un kilometru, gãsim un loc care ne înbie pentru campare. 

    Acostãm, cercetãm locul şi gãsim şi argumentul decisiv – un ceaun mare lãsat de pescarii ce cred cã fãceau popasuri aici.

    Locul era foarte bun pentru campare, aşa cã instalãm repede tabãra şi apoi ne-am regalat cu o baie prelungitã în apa caldã a canalului, am pescuit agãţând destule forface în sãlciile de pe mal, dar am capturat suficient peşte (nu biban) pentru activitãţile culinare ce s-au succedat pânã seara târziu. Focul a ars în vatra amenajatã în malul de lut, continuu, fierbând primul nostru borş de peşte, mãmãliga şi prãjind serii de peşti capturaţi. Singura noastrã grijã o constituia trecerea şalupelor pe canal care puteau sã ne trimitã un val peste minunea noastrã de vatrã, dar am avut noroc şi nu ne-a deranjat nici-un “tsunami”. La apariţia, pe-nserat, a obraznicilor ţânţari, eram pregãtiţi în armuri ca mumiile, înghiţind “alifie de prunã” şi fãcând mult fum, pânã a trecut atacul (cam între 19 şi 21). Liniştindu-se invazia “bâzâitorilor”, am continuat relaxarea la foc, mai o “prunã”, mai o glumã, “ca bãieţii…”,  admirând peisajul de vis din jurul nostru în lumina generoasã a lunii.

     Dimineaţã, dupã cafeaua înbunãtãţitã (doar eram la baltã), am strâns tabãra, am lansat la apã caiacele ce se odihniserã rãsturnate pe mal şi am pornit la drum de ape navigând în continuare pe Şontea, trecând prin apropierea Lacului Bãrcãneştii Mari şi apoi intrând pe Canalul Olguţa, îndreptându-ne spre satul Mila 23.

      Cãutând loc de campare, ne-am înscris pe Canalul Ligheanca şi am gãsit un loc bun unde mai erau şi alte corturi. Ne-am instalat foarte bine, pregãtindu-ne de o campare de douã nopţi, mai ales cã pânã la Bufetul din portul satului nu era cale lungã sã încãlzeascã prea tare berea cea tentantã. Ne-am relaxat, am pescuit, am fãcut plimbãri inclusiv pe Canalul Eracle, vizite la obiectivul turistic principal (bufetul din sat), am “mãmãligit” peşte prãjit sau fript la grãtar, am fãcut iarãşi borş de peşte, etc.

      Dupã douã zile de relaş, am strâns “şatra” şi înbarcaţi, am coborât pe Şontea spre sud, ţinta noastrã fiind Satul Gorgova. Navigãm contra curentului pe un canal foarte larg, cu peisaj mult diferit faţã de porţiunea sa nordicã strãbãtutã anterior, dar şi zone mai înguste unde canalul era flancat pe maluri de sãlcii cu pletele-n apa sa. Pãrãsim la un moment dat Canalul Şontea care într-un cot urca spre nord şi pãtrundem pe un canal îngust dar bine dragat, ce se îndrepta spre sud. Dupã o orã de mers, ajungem sã ne deplasãm paralel cu Braţul Sulina, de care ne despãrţea o fâşie nu prea latã de pãmânt.

      Nerãbdãtori sã ajungem la Gorgova mai repede, am tranbordat caiacele cu bagaje cu tot peste fâşia de pãmânt respectivã şi înainte de porni pe Braţul Sulina spre port, am fãcut o pauzã destul de lungã, fiind încã devreme.

     Scopul nostru era sã întâmpinãm vaporul care aducea participanţii la “trofeul Albatros” ce se desfãşura în acea zonã şi deoarece veneau şi membrii din cluburile “Bujor de Munte” şi “Şoimii – Boboc”, doream sã ne fãlim navigând cu caiacele în jurul vaporului, ceea ce s-a şi întâmplat de fapt cam peste o orã de aşteptare.

       Dupã ce vaporul a acostat în port, participanţii la trofeu au fost conduşi spre capãtul opus al satului unde s-a organizat tabãra. Noi am fãcut acest drum pe apã, fiind admiraţi de “cãrãuşii de rucsaci” ce stârneau colbul drumului paralel cu malul apei.

       Ajunşi la locul de campare, o mare poianã printer sãlcii, lângã un camping, ne-am instalat corturile şi apoi ne-am distrat cu ceilalţi, fãrã însã a participa la concurs.

      La teminarea concursului (dupã douã zile), înainte de plecare, am demontat caiacele, le-am înpachetat pe cãrucioarele de transport şi ne-am dplasat pe drumul lung şi prãfuit pânã în port unde aştepta vaporul care ne-a dus la Tulcea.

        Ajungând la Tulcea cam pe la prânz, am plecat cu Cristi sã recuperãm maşina şi apoi încãrcând toate bagajele, în aceaşi formaţie şi distribuţie am pornit-o cãtre casã.

         Drumul pânã la Buzãu, a parcurs aceleaşi etape şi evenimente ca la sosire, inclusiv Ticã Radio Erevan cãtre Cristi: Nu-i aşa cã monstrul pescuit a fost somnul din cort? Rãspuns: Taci cã te fac pieton de Mãcin…

       Cam asta fu prima noastrã expediţie în Deltã, povestitã destul de sumar, dar trãitã la maxim…

EXPEDIŢIA - II

      Dupã peripeţiile întâmpinate cu propria maşinã,  din proprie voinţã, la expediţia din anul anterior, Cristi a renunţat la transportul auto, mai ales cã tocmai îşi luase un Cielo nou, vişiniu, care era pãcat sã se cocoşeze cãrând bãrci şi Tici gãlãgioşi. Aşa cã, tot aliotmanul s-a înbarcat în trenul personal de Constanţa la ora 3 noaptea. Aglomeraţie mare, trupa noastrã mare (veteranii din prima expeditie + Eugen şi Bebe), bagaj voluminous, mituirea naşului “sã nu mai facã gât” pentru bãrcile ce blocau coridorul, cãldurã, dar ajungem dimineaţã în Medgidia, unde schimbãm trenul pentru Tulcea.

       Pânã la Tulcea, expresul ne-a purtat lejer ca un melc prin soarele Dobrogei, transformând vagoanele cu toate geamurile deschise într-o aerotermã clocotitã ce ne-a copt şi prãjit metodic.

         Drumul a fost plicticos şi neplãcut. Cãldura, mirosul de transpiraţie şi mai ales fiind la capãtul vagonului, miros de urinã de la WC-ul vagonului. Era un vagon cred, de pe timpurile înfiinţãrii Cãilor Ferate Române. Uşa nu se închidea, fiind sãritã de pe şinã şi mai ales, din cauza cãldurii şi a cãlãtorilor de tot felul, unul mai colorat la ten ca altul, care îşi cãutau un loc. Speranţa şi emoţiile cãlãtoriei şi ale necunoscutului compensau toate inconvenientele acestui drum. Vagonul fiind lângã locomotivã, când am ajuns la Tulcea, eram mai aproape de garã. De aici aveam de cãrat toate bagajele încã vreo trei sute de metri, pânã la gara fluvialã. Nu ne grãbeam. Pânã la plecarea navei mai erau peste douã ore.

         La casa de bilete a gãrii fluviale, ne-am procurat tichete de drum pânã la Maliuc. Existând atâtea bufete pe peron, cu bere rece şi mici “proaspeţi”, ce împrãştiau un miros apetisant, având şi timp destul de aşteptat, am aşezat bagajele lângã gardul de un albastru spãlãcit, din şipci încrucişate, cu vopseaua coşcovitã, a unei grãdini de varã şi am fãcut o “comandã mobilizatoare”, de mici şi bere rece. Aici, destinşi, dar nerãbdãtori sã pãrãsim malul cât mai repede, am servit prânzul.

          Ne-am ambarcat pe motonava Muntenia, trasã la cheu, o navã veche, cu zbaturi şi ne-am dus în prova cu bagaj cu tot, sã avem în faţã toatã panorama frumuseţii traseului şi timp de admirat de aproape douã ore de mers aval.

         Pe Dunãre, din când în când treceau pe lângã noi bãrci ale pescarilor sau mici şalupe. Vântul ne rãcorea, fãcând sã uitãm disconfortul din tren şi de pe peron, din cauza cãldurii.  Era zi de sâmbãtã şi speram ca toatã sãptãmâna sã fie frumos, sã nu plouã, chiar dacã aveam corturi impermeabile. Motonava aluneca maiestuos pe apa tulbure a Dunãrii, ce-şi plimba molcomã undele spre marea cea mare, precum o bãtrânã care  îşi târşea picioarele obosite.

       Coborâm pe la ora 15 în portul Maliuc şi grãbiţi strãbatem câteva uliţi şi ajungem în spatele satului pe malul Canalului Crânjalã, unde începem sã montãm caiacele, cea ce ne luã cam douã ore. Fiind prima barcã lansatã la apã, eu şi Cristi pornim uşor pe canal în cãutarea primului loc de campare. Dupã vreo trei sferturi de orã de vâslit, la un cot al canalului întâlnim un platou cu iarbã, numai bun de campare. Sosesc şi ceilalţi şi hotãrâm şã ridicãm tabãra, fiind şi obosiţi dupã drumul de venire.

       Gãsim lemne pentru foc, dar mâncãm din traistã, peştele sã mai aştepte… Curând suntem vizitaţi de o patrulã a Poliţiei Deltei, surprinşi sã ne gãseascã acolo, dar vãzând semnãtura şi ştampila Guvernatorului Rezervaţiei pe autorizaţia noastrã, “au luat poziţia de drepţi” sã poatã cinsti puţin din ţuica noastrã din dotare ce apãruse la interval, ceva mai devreme, parcã chemând oaspeţi în vizitã.

       Obosiţi, chiar şi Ticã, ne retragem la odihnã relativ devreme. Dimineaţa, dupã un mic dejun cu cafeaua înbunãtãţitã cu prunã, ridicãm tabãra şi o pornim la drum de ape.

       Canalul Crânjalã destul de larg ne permite o navigare plãcutã, dar hotãrâţi sã nu traversãm Lacul Furtuna am continuat sã ocolim lacul pe la sud, iar canalul devenea tot mai îngust, mai colmatat. Pânã sã ieşim în Canalul Olguţa, am avut parte şi de “aventurã en-duro”. Canalul se colmatase atât de putenic, încât ne blocase înaintarea.   

       Stelicã cu fratele sãu au luat-o înainte trecând greu, ca pe sanie peste plaurul ce ne bara înaintarea. Ajunşi la apã liberã, le-am aruncat cordelina bãrcii mele, sã ne tragã şi pe noi. Nereuşind, au trecut cordelina dupã trunchiul unei sãlcii de pe mal ca dupã un scripete şi au început sã tragã puternic, însã între timp cordelina se agãţase în cârma bãrcii mele aşa cã la smuciturã, am rãmas fãrã cârmã, dar am ieşit apoi cu toţii din colmatare. Ajunşi în canalul Olguţa, ne-am îndreptat spre Mila 23. Pentru mine, şi Cristi a fost un mare efort de a menţine direcţia fãrã cârmã, dar ne-am descurcat.

      Ajunşi la Mila 23, am campat în acelaşi loc ca şi cu un an în urmã. Aici, dupã o partidã de pescuit foarte bogatã (mulţi bibani uriaşi – exceptaţi de la decretul lui Ticã), seara pe lângã meniul clasic, borş şi peşte prãjit în ulei, am fript mulţime de bibani, sã avem “pentru drum” ziua urmãtoare. În rest, destindere totalã, udatã din belşug cu bere şi cola aduse ritmic de Stelicã şi Eugen bucuroşi sã navigheze pânã la bufetul din sat, iar la înserare, pruna anti-ţânţari a fãcut mai plãcut “cântul de Kamicaze al obraznicelor insecte”.

       Dimineaţã, acelaşi ritual, mic dejun cu cafea prunitã, strângerea taberei şi înbarcarea pentru drum. Trecem prin faţa portului din sat (fãrã sã acostãm spre disperarea lui Eugen cãruia îi era aşa de sete…) şi intrãm pe Canalul Eracle apoi pe Gârla Lopatna şi lopãtãm cu voioşie, o “armadã” de patru caiace şi opt zurlii, drum lung şi şerpuit pânã la Cherhanaua Matiţa, unde pe un grind în aproiere, ne instalãm tabãra.

        Facem cunoştinţã cu pescarii de la cherhana, şi fiind ora 14, aceştia ne invitã la masã la un borş. Oauuu… ce borş… adevãrat, gãtit de o lipoveancã la foc de stuf cu “peşte de peşte” cu mult usturoi şi cu bucãţi de carne mai mari decât blidele.

      Acest festin deltaic culinar l-a ambiţionat pe doctor, aşa cã şefia bucãtãriei din tabãrã fu fãrã îndoialã adjudecatã de Cristi care dupã ce dãdu iama în pescãrimea din zonã, arestând în cârlig suficienţi solzoşi pentru o masã copioasã de searã, pregãti nişte “spaghetti al-dente” (originile sale italiene-s evidente) şi borşul… meserie…

      Bebe, inginer cu idei dar puţinã minte, meşteri o “instalaţie cu petrol prin cãdere” cicã sã alimenteze focul. Noroc cã ideile fãrã minte nu fac pui, cãci puteam sã dãm foc la tot stuful din Deltã, dupã mintea lui. De fapt, dupã aceastã excapadã cu Bebe şi multele lui “fãrã minte”, la urmãtoarele ieşiri, a primit – pass!

      A doua zi, dupã tradiţionalul mic dejun, pescarii Cristi şi Eugen s-au pus pe “dresat peştii” cu sculele lor, Ticã şi-a fãcut de lucru pe la barca lui, în timp ce eu doream sã experimentez vela demontabilã pe care o ataşasem la caiak. Cine credeţi cã s-a oferit sã mã însoţeascã? – Bebe, bine-nţeles – dacã ştiam ce mã aşteaptã…

      Cu noi a mai mers şi Stelica cu frate-sãu, sã facã o micã plimbare. Mai întâi, am pãtruns pe Lacul Babina, unde am ridicat vela, dar vântul era prea puternic pentru lipsa mea de experienţã de “velar”, bãgându-ne des în stuful de pe mal. Renunţ la velã şi hotãrãsc sã-ncerc pe Lacul Matiţa din apropiere, care era imens. Pãtrundem pe Matiţa, imensitate de apã, vântul pãrea mai domol (iluzie) şi desfãşor iar vela – funcţioneazã – prindem chiar vitezã, parcã eram într-o iolã. Dar, ghinion Bebe era cu mine, aşa cã dintr-odatã suspantele se încurcã, vela se-nfãşoarã pe catarg, dispozitivul de rabatare se blocheazã şi în timp ce încerc sã demontez suportul catargului pentru a strânge vela, curentul ne duse departe în larg.

       Dupã ce strâng vela, încercãm sã ne întoarcem. Curentul puternic şi valurile mari fãcu acest lucru imposibil. Sunt nevoit sã caut altã ieşire din lac mult mai departe de cherhana. Reuşim sã cu greu sã pãtrundem în canalul ce lega Matiţa de lacul Polideanca (Miazãzi) şi apoi totul se linişti. Peisajul superb, soare, apã limpede, fãrã vânt, trecem pe lângã o colibã unde doi pescari meştereau la nãvoade dându-ne bineţe… Bebe tot fãcea poze în spatele meu, când înainte de a pãtrunde în Polideanca, zise râzând tâmp: Am scãpat vâsla! (deşi era asiguratã, tãntãlãul o dezlegase “cã-l deranja şnurul”) – dezastru – padela din duraluminiu se dusese la fundul canalului adânc dragat. Bebe are iar idei: sã facã padelã dintr-o labã de cauciuc pentru scufundãri. Înfuriat, trag la vâslã de unul singur, Bebe distrându-se sã înmoaie doar cauciucul. Trecem de micul Lac Polideanca şi pãtrundem în Lacul Trei Iezere pe care-l strãbatem (la un singur motor) pentru a ieşi în Gârla Lopatna şi sã ne întoarcem la Matiţa, unde ceilalţi (mai ales Ticã erau foarte îngrijoraţi de dispariţia noastrã). Ajunşi cu mult efort (binen-ţeles din partea mea), în Gârla Lopata, dupã un timp, obosit, îi dau vâsla lui Bebe sã tragã şi el… dar curând constat cã tot eu eram motor, trãgând mai greu cu laba de cauciuc, în timp ce Bebe doar uda simbolic padela de aluminiu. Bebe… te omor… Ei aş, Bebe se distra… aşa cã îi iau padela şi trag în continuare, sã ajungem mai repede în tabãrã. Credeam cã-mi va fi învãţãturã de minte sã mai plec cu Bebe, dar n-a fost sã fie aşa… mai urmau surprize.

      Ziua se încheie tot frumos, mai întâi la ora stabilitã, înfofoliţi ca beduinii dând cu fum la “bâz-bâz”, apoi povestit şi trãncãnit la o prunã bunã…, cu urechile ciulite la zarva mistreţilor din baltã. Porci, porci deşi sãlbatici, nu ne-au vizitat deloc, poate şi “speriaţi” de Ticã, care a zis cã primul porc ce ne copitã bãtãtura, îl bagã cu râtul în formol de prunã sã-i subţieze guiţatul.

      Ziua urmãtoare, hotãrâtã pentru traseul cel mai lung, începu cu acelaş ritual al cafelei şi micului dejun dar mai grãbiţi, fiind nerãbdãtori de a porni pe traseu. Tabãra fuse strânsã rapid, crãţat lunã locul campãrii şi înbarcarea. Trecem pe lângã cherhana, ne luãm ziua bunã de la pescarii ce tocmai predau peştele adus de dimineaţã şi pãtrundem pe Lacul Matiţa  hotãrâţi sã strãbatem în parte, drumul “derivei noastre involuntare” din ziua precedentã. Vântul nu era aşa de puternic dar valurile erau destul de mari, solicitându-ne caiacele din plin. Acum s-a vãzut munca minuţioasã şi responsabilã depusã de mine la proiectare şi calculele necesare realizãrii caiacelor, şi eram tare mândru de asta. Caiacele s-au dovedit foarte rezistente deşi pãreau fragile, fiind flexibile, parcã se mulau pe val, lucru admirat şi de câţiva pescari cu care ne-am intersectat.

      Dupã traversarea lacului, am pãtruns pe acelaşi canal ce fãcea legãtura cu Lacul Polideanca, trecem pe lângã coliba pescarilor, care erau prezenţi la reparatul nãvoadelor, parcã ar fi fost personajele unui tablou încremenit în timp.

       Traversãm repede Polideanca, apoi intrãm în “Trei Iezere” pe care-l traversãm cãutând trecerea spre suita de lãcuşoare Cãzãnel, La Amiazã pânã-n marele lac Bogdaproste.

       Zona strãbãtutã, din lac în lac prin canale înguste, unele cu obstacole de plaur, a fost de vis, încântându-ne privirile şi aparatele foto, în timp ce “padelam” cu spor. Pe lacul Bogdaproste, ne-am oprit sã urmãrim un pelican, care la vreo 30m de noi, patrula pe linia unor setci pescãreşti şi “cu nesimţire” se servea din peştele captiv (parcã ar fi fost neam cu unii conaţionali de-ai noştri).

       Din Lacul Bogdaproste prindem Canalul Rãducu, care ne scoate dupã un timp în Braţul vechi al Sulinei şi apoi orientându-ne spre sud-vest, ne îndreptãm spre Com. Crişan.

       Pe la ora 18, dupã 8 ore de navigaţie prin cea mai frumoasã parte a deltei şi strãbaterea multor zeci de km de ape, acostãm înainte de joncţiunea cu canalul Sulina şi stabilim tabãra în pãduricea de pe malul opus com. Crişan. Locul de campare, excepţional, umbrã, iarbã bogatã, linişte (deşi erau şi alţii cu corturile în zonã), curãţenie, rai ce mai…

       Cum pe drum, prevãzãtori, ne aprvizionasem de la pescarii întâlniţi (contra ceva mãrunţiş şi oarece prunã) cu peşte serios, începu imediat acţiunea “clacã la curãţat peşte” – <<Cine nu rade solzi nu mãnâncã bucãţicã!>>  zise doctorul, rãmas şef bucãtar. Stelicã, responsabil cu ceaunul, puse de mãmãligã, şi de încins uleiul pentru prajit peşte. Borş facem mâine, azi sfârâim peşte! zise şi Ticã, cu ochii la Eugen sã nu se-nece cu prunã. Peştele fu repede raşchetat, spãlat, tranşat, o parte ceva sãrat sã ţinã în groapã pânã a doua zi, altã parte predat la bucãtãrie. Prioritatea unu (curãţatul peştelui) şi prioritarea doi (adunatul lemnelor pentru foc) fiind îndeplinite, nebucãtarii au trecut la montarea “vilelor” cãci se apropia înserarea şi “atacul japonezilor bâzâitori”.

       Curând totul deveni iar magnific – mãmãligã aburindã, peşte prãjit (super calitate – crap, ştiucã, somn, iami-iami), prunã coaptã de anul trecut, linişte în naturã…, numai Ticã şi Cristi se tachinau continuu, pe aceeaşi melodie:

         “Monstru fuse şi se duse, Cristi-n borş iar fâţe puse…”

         “Ba monstrul notoriu, se sperie de al lui Ticã vaporiu…”

      Hotãrâţi sã rãmânem încã o zi în acest minunat loc, de dimineaţã, dupã cafea, fiecare vru sã se destindã dupã dorinţã, care la pescuit (Cristi şi Eugen), care la lenevit (Ticã şi Mişu), care cu dor de ducã…

       La propunerea mea de a face un circuit iar prin lacuri, Stelicã cu frate-sãu sunt de acord, şi… iarãşi Bebe se înfiinţã ca matelot pe corabia-mi albastrã. Ticã propuse sã luãm o pungã de mãlai cu noi, ca Bebe sã marcheze drumul, sã nu ne rãtãcim…

        Pornim înapoi pe drumul strãbãtut cu o zi în urmã, pe braţul vechi al Dunãrii, apoi pe canalul Rãducu în Lacul Bogdaproste, pe care-l traversãm, trecând iarãşi prin salba de lacuri, urmând ca din Lacul Cãzãnel sã ne îndreptãm spre cealaltã buclã a vechiului braţ al Dunãrii. Totul a decurs foarte bine, pânã la pãrãsirea Lacului Cãzãnel. Cãutând canalul de ieşire, intrãm într-un imens câmp de nuferi ce blocau trecerea, deşi turnul de observaţie se vedea bine, nu puteam ajunge pânã acolo. Încercãm sã ne strecurãm printre plaurii de nuferi, ca printre gheţari în oceanul artic, în timp ce Bebe se ridica în picioare-n barcã pe post de periscop (şi n-avea decât vreo 2m înãlţime) creindu-mi emoţie de rãsturnare. Cu mult efort, trecând peste nuferi ca şi cu sania, am reuşit într-un final sã prindem canalul şi apoi ieşind la Dunãre, sã navigãm de data asta spre sud-est pânã în tabãra noastrã, trecând pe lângã Motelul Lebãda.

       Veni şi vremea plecãrii spre casã. Dupã “dezafectarea taberei” şi despãrţirea de cuptorul de lut sãpat în malul canalului ce ne-a înlesnit prepararea delicateselor culinare în toatã perioada petrecutã în acest minunat loc, ne-am ambarcat în şalupele proprii şi am traversat Dunãrea pânã în apropierea portului. Aici s-a desfãşurat “dezmembrarea flotilei” şi pregãtirea de ambarcare pe vapor pentru a merge la Tulcea.

        Instalaţi din nou la prova vasului, ne pregãteam de un drum mai lung în amonte, fiecare cu nostalgia zilelor petrecute, dar şi cu gândul la urmãtoarea “ieşire” – la anu…

        Singurul eveniment demn de luat în seamã s-a petrecut la Partizani, în apropierea locului unde a eşuat nava ruseascã Rostok. Noi circulam normal spre Tulcea. De nava eşuata se apropia un cargou de 4.500 tdw, cred navã nouã, în probe spre mare, venind de la Galaţi spre Sulina şi apoi, în mare. Venea cu vitezã. În dreptul navei Rostok se sãpase un şenal în malul stâng, privind aval, pentru ocolirea navei. Comandantul motonavei pe care circulam noi, vãzând cu ce vitezã se apropie de Rostok cargoul, a tras spre mal şi s-a adãpostit lângã alte nave deja ancorate. Cargoul de Galaţi a intrat cu vitezã în curba şenalului, a ras pãmântul malului cu pala cârmei şi cu toatã viteza se repezea direct spre nava noastrã şi celelalte nave acostate la mal. Ne pregãteam sã sãrim de pe navã când în ultima clipã, la câţiva  metri, cargoul s-a redresat şi a pus prova pe mijlocul braţului. Instantaneu, cãlãtorii speriati au început sã aplaude ca la spectacol. A fost singurul incident care a mai pigmentat drumul pânã acasã. Restul a fost plictisealã şi indispoziţie. Nici de bere nu mai aveam chef. Dar, lasã cã ne luãm revanşa “La Anu…”!

EXPEDITIA - III

  

        Pregãtiţi de o nouã aventurã, trupa (veteranii fãrã Bebe şi Eugen, iar în locul lui Mişu, Pavel) s-a înbarcat din Buzãu, în trenul personal de Constanţa la ora 3 noaptea. Ca şi anul precedent, aglomeraţie mare, bagaj voluminos, iar parlamentãri şi mituirea naşului “sã nu mai facã gât” pentru bãrcile ce blocau coridorul, pânã ajungem dimineaţã în Medgidia şi schimbãm trenul pentru Tulcea. Pânã la Tulcea, expresul ne-a purtat iar ca melcul dar parcã a fost mai puţinã aglomeraţie şi forfotã de “africani locali” şi cãldurã ceva mai suportabilã.

       Ajunşi în Tulcea, aşteptând “pasagerul” am vizitat iar oferta de bere şi mici din zonã, ca sã treacã mai uşor timpul. Am luat tichete pentru vapor pânã la Partizani, hotãrâţi sã începem expediţia noatrã cu Canalul Pãpãdia.

Soseşte vaporul, ne ambarcãm şi aşteptãm plecarea, apoi admirând din nou peisajul oferit cu generozitate de fluviu, dupã aproximativ o orã coborâm în micul port Partizani. Cum portul era pe malul drept al fluviului, a trebuit sã montãm mai întâi bãrcile pentru a trece pe partea cealaltã a Dunãrii. Acţiunea a durat ca de obicei cam douã ore, având companie un cetãţean care aflând cã suntem de la aviaţie, şi-a tot fãcut de vorbã şi laudã (nu ştiu ce legãturã avea cu aviaţia…) pânã am fost gata. Cadou la despãrţire, ne-a dat ceva saci de plastic mari – sã avem în ce pune peştele.

       Traversãm cu grijã şi în vitezã (sã nu ne surprindã vre-un vapor) şenalul şi pe lângã malul stâng, navigãm pânã reuşim sã intrãm pe Pãpãdia. Canalul destul de larg, este bordat pe ambele maluri cu multã vegetaţie, sãlcii şi arini care ne încântã ochii în timp ce vâslim cu plãcere. Dupã kilometri buni de navigat pe canal, cãutãm loc de acostare şi campare, fiind suficient pentru prima zi şi oboseala drumului de venire.

     Gãsim locul pe partea stângã a sensului nostru de navigare, un platou drept, cu multã iarbã, sub nişte arini nu prea înalţi. Scoatem caiacele pe mal, instalãm corturile, se “pricopseşte” vatra focului, se aduc lemne, totul în timp ce Cristi se strãduieşte sã facã “aprovizionarea” cu peşte. Ticã îi spune cã auzit cã pe aici este mult peşte, doar cã-i sub apã… Poate nu a nimerit apa care trebuie, cãci recolta a fost mediocrã, aşa cã în acea searã nici cã s-a meritat sã mai punem de mãmãligã, cei câţiva obleţi prãjiţi au fost doar de simbol, baza fiind “mâncarea din traistã” şi pruna din dotare. Ca un fãcut, se scoate pruna la interval, hopa şi musafirii… Într-o şalupã rapidã, sosesc doi “camuflaţi” (poliţia rezervaţiei), care observându-ne, venirã foarte iritaţi şi cu gând sã ne goneascã (ulterior ne-au povestit, cã fusese-rã trimişi sã goneascã toţi eventualii turişti din baltã, cã urma sã treacã cu elicopterul “primul vânãtor al ţãrii” de la acea datã – Adrian Nãstase – şi cã acesta, ca un vechil nu suporta intruşi pe moşia lui). S-au liniştit când au vãzut autorizaţia şi dupã ceva taclale cu prunã, ne-au sugerat, dacã vrem sã vedem ceva frumos, sã pãtrundem pe Gârla Mitchina care dã în Lacul Furtuna, cã-i “de vis” şi apoi au plecat mai departe. Noi proiectasem iniţial sã strãbatem toatã Pãpãdia Veche pânã în Şontea şi sã ocolim Furtuna pe la nord, dar ni s-a pãrut idea interesantã (şi n-am regretat ulterior).

     Ziua urmãtoare (duminicã) precãm mai departe pe Pãpãdia şi la bifurcaţie o luãm la dreapta pe Canalul Pãpãdia Nouã, lãsând în stânga Pãpãdia Veche. Artera aleasã, ne-a rãsplãtit cu peisaje superbe, canalul strecurându-se unduit printre maluri ce gemeau de sãlcii pletoase în care zburãtãceau mulţime de pãsãret, în timp ce câte un corcodel trecea grãbit în faţa noastrã de pe un mal pe altul, în alarmã frãţeascã.

Ajungem din nou la o rãspântie – la dreapta canalul bine conturat se îndrepta spre sud-est – la stânga, mai firav canalul cãta spre nord – cum harta ne arãta spre nord, mergem spre nord. Dupã câţiva kilometri buni, întâlnim şi bifurcaţia cu Mitchina, o gârliţã neînsemnatã, pe care dacã nu am fi fost avertizãţi, nici n-o bãgam în seamã.

Îndreptându-ne clar spre est, pãtrundem într-o lume mirificã, de o sãlbãticie crudã ca o junglã, unde un fir de apã de nici 3m lãţime se strecura sinuos printr-o vegetaţie luxuriantã, prin care lumina abia pãtrundea. Magnific! Deşi îngrijoraţi de integritatea caiacelor printre atâtea cioturi ce se iveau prin “mãtasea broaştei” şi “lintiţa” ce acoperea de multe ori suprafaţa apei, parcã n-am fi dorit sã se termine acest vis. Cu cât înaintam, cu atât gârla se-ngusta, pentru ca pe ultima porţiune, abia dacã avea un metru. Trecând printr-un coridor cu stuf bogat, deodatã ieşim în Lacul Furtuna. Întâlnim doi pescari într-o lotcã care vãzând de unde apãrem şi în ce “drãcovenii” de bãrci, şi-au fãcut cruce miraţi.

      Intraţi în lac, “am bãgat cãrbuni la motoarele cu zbaturi” sã traversãm cât mai repede vestitul lac, cãci deşi era soare şi frumos, un curent puternic trimitea val dupã val în caiacele noastre (eu avusesem o experienţã cândva, când fiind pe nava BTT Tulcea, aceasta a eşuat pe un dâmb de nisip şi 6 ore am stat în furtunã pe lac).

Traversãm lacul şi pãtrundem pe Canalul Olguţa pe care navigãm pânã la intersecţia cu Gârla Rãzboiniţa, unde gãsim un loc de campare frumos, deşi nu prea spaţios. Cei mai fericiţi au fost Cristi şi fratele lui Stelicã, care cum au sosit, au şi dat la peşte, dar şi peştele la ei…, restul, nepescarii  ocupându-se cu mãrunte treburi… organizând colţul de tabãrã în colţul de rai.

    Dupã o searã plãcutã, cu peşte prãjit şi usturoi, cu mãmãliguţã aburindã, totul mângâiat cu prunã bunã şi trãncãnealã pe mãsurã, ne retragem spre odihnã, pe saltelele pneumatice ce ne aşteptau în corturi.

      Dimineaţã, nu era decât ora 6, ne trezirã ceva vorbe chicotite. Era Stelicã ce cinstea prunã cu un lipovean bãtrân (de vreo 85 de ani), care gãsind “stupul cu miere”, uitase cã please cu treabã în baltã, cu ochii la sticla buclucaşã. Studiind problema, doctorul decise: Moşul e simpatic, dar sã nu pãţã ceva pe baltã din cauza prunii noastre, aşa cã “piei ispitã” iar sticla dispãru. Dezamãjit, moşul mai stã puţin şi apoi pleacã cu lotca la treburile lui, promiţând cã ne viziteazã la întoarcere seara, şi cu ceva peşte – şi chiar s-a ţinut de cuvânt. Locul fiind fain şi cu peşte la discreţia undiţelor, mai rãmânem o zi în acest locşor fermecat – timp în care ne-am delectat pe cinste, tot tribul biciuind apa cu lansetele şi undiţele, aşa, ca distracţie (chiar şi Ticã a vânat monstrul), mai ales cã-n zonã erau mulţime de peşti inocenţi şi creduli în momelile noastre.

     Apoi, o nouã zi - încãrcat calacalâcul în nave şi pornit pe un canal spre nord (n-am aflat cum se numea), spre Lacul Vãcaru. Traversãm micul lac şi pãtrundem în mai vastul Lac Ligheanca pe care-l navigãm “la pas”, fiind foarte liniştit, cu multã vegetaţie şi pãsãret, dându-ne satisfacţia unei plãcute “vânãtori foto”.

      Din Ligheanca prindem o ramurã a Gârlii Vişina şi intrãm pe firul principal al sãu cu direcţia sud-est spre Mila 23. Acostãm lângã pontonul portului şi facem o vizitã la bufetul celebru din sat pentru o bere rece (chiar mai multe, în cazul lui Pavel, având gabaritul cel mai mare).

      Dupã destinderea cu zamã de hamei, pornim pe un canal, direcţia nord spre Stipoc, intrând curând în salba de lãcuşoare prelungi, pe care le parcurgem schimbând direcţia spre est, dorind sã ajungem la Matiţa. Pentru a scurta puţin drumul, aproape de intersecţia canalului Eracle cu Lopatna, gãsim o trecere îngustã prin stuf, colmatatã la un moment dat de un plaur, dar depãşim obstacolul, apa fiind micã, coborâm din bãrci şi le trecem peste plaur. Mai incomod a fost pentru Pavel pentru care operaţiunea urcare-coborâre-barcã era “naşpa”, iar Ticã al cãrui partener de barcã era, cam înfuriat îi zise: Coboarã balenã şi impinge, doar n-am sã trec şi butoiul cu bere peste hop!

     Trecuţi cu bine de “hop” pãtrundem în Lopatna şi direcţia (atât de cunoscutã) spre Matiţa, unde pe grindul “nostru” instalãm din nou tabãra.

   Ziua urmãtoare, traseu refãcut (cu mare plãcere) prin lacul Matiţa, pe la coliba pescarilor (fantastic, mereu i-am gãsit în acelaş loc, meşterind la plase), lacurile Miazãzi, Trei Iezere şi Rãdãcinos. Acesta din urmã, parcurs pentru prima oarã, ne-a creat ceva probleme de navigaţie, menţinându-şi numele prin multitudinea de smârcuri cu vegetaţie încâlcitã, printre care a trebuit sã ne strecurãm iar la trecerea spre canalul Eracle, a mai urmat nişte “forţãri” de plauri, dar totul se terminã cu bine şi ajungem iar la ape libere.

      Trecând prin Mila 23, mai facem o vizitã sursei de bere şi apoi prindem canalul Şontea spre vest. Navigând pe largul canal, observãm pe partea stângã un loc foarte bun de campare şi nu ratãm ocazia, dovedindu-se a fi cel mai bun loc de campare din toate expediţiile noastre. Ne-am instalat pe o “platformã” cu iarbã curatã (fãrã bãlãrii) sub nişte sãlcii (la umbrã) şi ţinete distracţie – pescuit, bãlãcit, gãtit borş, prãjit peşte, echipat în armuri şi luptat cu ţânţãrimea, bancuri, Radio Erevan-Ticã, prunã, prunã şi veselie.

     Urmãtoarea zi, îmbarcarea şi direcţia Gorgova, strãbãtând Gârla Şontea şi apoi canalul dragat spre sud, spre Dunãre. Ajunşi lângã digul ce despãrţea canalul de Dunãre, hotãrâm sã mergem pe canal paralel cu Dunãrea şi sã ieşim în Dunãre în apropierea campingului unde fusese tabãra Albatros din prima expediţie.

      La trecerea din canal în Dunãre, fiind încã devreme, acostãm şi facem un popas de vreo 4 ore, încecând sã pescuim în canal. Eu cel puţin mi-am fãcut de lucru cu un avat care fugãrea peştii în curentul apei, lansetând spre el, aproape dândui în cap cu “frumoasa mea linguriţã”, dar aş… pe cine sã pãcãlesc. Am prins doar doi somotei (sãracii flãmânzi tare) şi fiind sub normã, i-am eliberat şoptindu-le sã se fereascã de avatul cel calic. Au mai urmat ceva roşioarã, plãticã, dar distracţia a fost distracţie, colectându-se suficient peşte pentru masa de searã.

     Ieşim în Dunãre şi pe lângã malul stâng navigãm în aval pânã în dreptul portului, unde forţãm traversarea Dunãrii şi acostãm ceva mai la vale de port unde hotãrâm camparea şi “dezmembrarea” flotei, pentru a lua dimineaţa urmãtoare vaporul spre Tulcea.

      Seara, la bufetul din sat, cunosc un gãlãţean venit cu maşina (Dacie albã) pe care o vãzusem cã are portbagaj deasupra şi aflând cã pleacã a doua zi singur, negociez sã ne ia şi pe noi (subsemnatul şi Cristi) plus barca pânã la Galaţi (îmi venise idea de a trece şi pe la socri).

Dimineaţa, strâns bagajele, fuga dupã procurat peşte serios de la pescarii care se duceau la cherhana sã predea captura (doar mergeam la socri), luat rãmas bun de la ceilaţi care aşteptau vaporul, la ora 9, cu barca bine legatã pe portbagajul maşinii, pornim într-o nouã aventurã. Gãlãţeanul, fãcea cãrãuşie cu turişti în zonã şi cunoştea drumurile, aşa cã pãrãsi drumul normal şi mergând pe digurile amenajãrilor piscicole din sud de braţul Sulina în zona numitã Bãlteni, prin drumuri prãfuite şi desfundate ne cree multe palpitaţii cã ne vom rãsturna cu maşinã cu tot. Nu ştiu câtã scurtãturã a fost, dar aventura ne-a epuizat de emoţie pânã am ajuns la Nufãrul sã trecem cu bacul Dunãrea.

      Pânã la Galaţi totul a fost normal, ajungând pe la prânz, tipul lãsându-ne chiar lângã blocul socrilor ce locuiesc chiar în centru. Surprizã mare – nu rãspunde nimeni la uşã, nici la telefon. Soacra mea please la Buzãu iar socru… plecat – la peşte… Necãjit cã se stricã peştele adus (nu avusesem timp sã-l curãţ la plecare), apelez la un vecin sã mã lase sã-l curãţ, las în frigiderul acestuia peştele pentru socru când se va întoarce şi plecãm, flãmânzi spre garã, trãgând cãruciorul bãrcii dupã noi. Roţile n-au rezistat pietrei cubice din apropierea gãrii şi s-au fãcut opturi nesimetrice, ajungând în primul coş de gunoi. Chinul începu cu transportul bãrcii grele cu braţele şi cocoşaţi şi de rucsacii voluminoşi din “cârcã”, reuşim cu mult efort (de intelectuali cu mapa, nu cu sapa) sã urcãm bagajele în personalul ce urma sã plece în jumãtate de orã. Neavând tren direct Buzãu la acea orã, trebuia sã schimbãm în Fãurei. 

     În Fãurei, altã surprizã – trenul spre Buzãu ce trebuia sã tragã la linia unu, intrã în garã la linia trei odatã cu alte douã trenuri ce ocupaserã primele linii. Cum gara Fãurei n-are pasaj, şi timpul de staţionare a trenului nostru era de 5 min., nu puteam sã trecem cu bagajele prin trenurile de la primele linii şi plini de “draci” am târât barca pe la capãtul trenurilor, peste linii şi noroc cã ne-a vãzut impegatul care tocmai dãdea plecarea şi a aşteptat sã putem urca şi noi.

       Asta fu tot – aventurã – adrenalinã – distracţie – surprize – şi “mai vrem”!