Legendele urieşilor Buzãului
Îmi plac legendele la nebunie. Mã fascineazã mai ales legendele urieşilor, care dupã cum se spune, au trãit cândva pe pãmântul buzoian.
Satul Scãieni este cel mai vechi din întreaga zonã a Boziorului cu câteva case rãsfirate pe o culme şi apoi coborând pe uliţe atât de abrupte, încât greu te pãstrezi drept, - o imagine dezolantã a ceea ce a fost odatã…
Poveştile oamenilor din comuna Bozioru despre uriaşii care au locuit pe acele meleaguri au o dovadã concretã: o necropolã cu schelete de uriaşi ce a fost descoperitã întâmplãtor, în urmã cu peste 20 de ani, când s-a hotãrât ca în Scãieni sã se planteze o livadã de meri.
 |
Sãpând pe o colinã, sãtenii au descoperit schelete uriaşe, mãsurând în jur de 2,40 m, chiar mai mult. Se ştia cã aici, demult, fusese un sat tãtãrãsc, bãtrânii vorbind şi de oameni înalţi ca brazii.
Au gãsit multe morminte. Unde sãpau, dãdeau de ele. Au scos doar câteva, restul le-au lãsat sã se odihneascã în pãmânt, sãpând rândurile în aşa fel încât sã le ocoleascã. Erau nu numai schelete ci şi “cioburi“ adicã fragmente de olãrie. De atunci, nimeni n-a mai dat importantţã necropolei de uriaşi, de parcã ar fi fost ceva obişnuit, la ordinea zilei. Pentru sãtenii din Scaieni, chiar nu mai reprezintã o curiozitate. S-au mai mirat ei la prima recoltã de mere. Deşi erau un soi obişnuit, fructele s-au fãcut mari cât nişte “pepenaşi” poate cã din cauza uriaşilor îngropaţi aici.
Nimic nu-i însã întâmplãtor... Localnicii sunt urmaşii moşnenilor o populaţie foarte veche, organizatã mai întâi pe familii, apoi în obşti, care, în timp, a dat cele mai vechi familii de nobili autohtoni. De moşnenii stabiliţi în partea superioarã a râului Buzãu pomenesc şi cronicarii antici. Pliniu îi numea mossyni, Strabo le zicea mossynoeci şi-i localiza lângã ţinutul colchilor (astãzi Colţi). Locuinţele lor de lemn aveau o particularitate anume: erau foarte înalte şi aveau forma de turn, denumite astãzi „cule“ fiind construite din trunchiuri întregi de copaci, tãiaţi la o margine de pãdure. „Talpa“ turnului sau fundaţia era formatã din primii patru copaci doborâţi sub care se aşezau pietre mari. Şi astãzi sãtenii din Scãieni pãstreaza acelaşi mod de construcţie a temeliei, fãrã sã se respecte canoanele strãvechi, pentru care era nevoie de o forţã deosebitã, pe care numai uriaşii o aveau.
Familiile de moşneni au dat cei mai buni cãpitani lui Negru Vodã, enigmaticul erou despre care existã o mulţime de legende, dar care nu a fost identificat. Se spune “cã acest Negru Vodã avea şi el o înãlţime impresionantã, judecând dupã „scaunele“ sale sãpate în stânci, pe culmile munţilor din zonã”. Moşnenii sunt pãstrãtorii multor „tainiţe“.
Fiind o zonã des cãlcatã de triburi cotropitoare, moşnenii organizaserã un sistem foarte eficient de apãrare, bazat pe puncte de supraveghere aşezate pe cele mai înalte culmi, tuneluri subterane care ieşeau în peşteri cu galerii mari, unde se puteau adãposti sãtenii cu vite cu tot şi pâlcuri de cãlãreţi care ştiau cum sã rãsarã ca din pãmânt asupra nãvãlitorilor şi sã disparã apoi ca înghiţiţi de ceaţã. Reţeaua de „tainiţe“ folosite de moşneni şi de cãpitanii lui Negru Vodã era foarte veche, dupã cum reiese din „Legendele plaiului“, povestiri din bãtrâni care încã mai circulã în comuna Bozioru.
Astfel, „douã subterane construite sub nişte stânci enorme dateazã de pe vremea tãtarilor“. Pentru vechii locuitori, ascunzãtorile ideale erau aşezãrile rupestre şi pãdurile seculare, dintre care pãdurea Tainiţa, de pe muntele cu acelaşi nume (era cea mai sigurã, fiind şi astãzi foarte greu de strãbãtut). Aici se aflã Stâlpii Tainiţei, „stâlpi colosali de piatrã care se ridicã în formã de coloane în mijlocul pãdurii inaccesibile“. Cine a sãpat tunelurile prin piatra durã, cine a ridicat acei stâlpi în inima pãdurii, cine a sculptat pe stânci, la mari înãlţimi, „scaunele“ domneşti? Toţi oamenii locului spun cã tãtarii, dar nu poporul de nãvãlitori, ci „ceilalţi“, care au trãit mult înaintea moşnenilor şi de la care aceştia au preluat multe obiceiuri. Locurile unde se descoperã vestigii ale acestei civilizaţii preistorice sunt numite în popor „sãlişti tãtãrãşti“ - cum este şi Siliştea Scãienilor…
Cât despre “vechii tãtari”… Herodot amintea de unul dintre cele mai glorioase şi nobile triburi ale vechimii: teutarii, cãrora le mai spunea şi tartari sau tãtani. Din aceste denumiri derivã „tãtarii“, cu înţelesul de „tãtani“, strãbuni, neavând nici o legãturã cu tribul nomad care a apãrut în istorie multe secole mai târziu.
Acelor „teutari“ strãbuni li se atribuie tumulele (movile ţuguiate din pãmânt, care indicã morminte) şi fortificaţiile munţilor Carpaţi, acele ziduri ciclopice ce se întind pe culmile muntoase, ale cãror ruine se vãd şi astãzi între Turnu Roşu, Sibiu, Miercurea, Sebeş, Orãştie, Haţeg, Vulcan şi-n munţii Buzãului. Peste tot unde se gãsesc aceste fortificaţii, împreunã cu cioburi de vase purtând simboluri stranii, oamenii spun cã acestea au aparţinut uriaşilor sau tatarilor strãvechi, iar Homer relateazã cã aceştia erau „favoriţii zeilor“ şi cã îi întreceau pe toţi în înãlţime, forţã şi frumuseţe“, de aceea erau dãruiţi cu o viaţã mai lungã decât toţi ceilalţi oameni. Ei au fost cei dintâi care au ridicat altare zeilor, iar aceste mese pentru ofrande erau enorme. Tot ei au fost cei care au înalţat dolmene şi menhire şi au confencţionat cele mai frumos cizelate unelte din piatrã. Aristotel le atribuie cele dintâi construcţi sub formã de turnuri şi fortificaţiile ciclopice de apãrare, ridicate pe Culmile Carpaţilor.
POVESTEA SOARELUI
– FILONUL LEGENDELOR ÎN BUZÃUL SUBCARPATIC
Se spune cã Potcoava Carpaţilor a devenit un Centru al tuturor vârtejurilor imaginaţiei ce a zãmislit cele mai frumoase legende. Ce sã întelegem din aceste legende?... Cum decelãm ficţiunea de adevãrul mãrturiilor în piatra trãiniciei milenare?
Astfel, povestea soarelui este cu adevãrat stranie şi ar putea sugera existenţa unei surse de energie care presupunea o tehnologie foarte avansatã pentru vremea aceea. Cã în aceastã regiune cu energii ciudate s-au stabilit, cândva, nişte fiinţe venite poate din alte lumi, posesoare ale unor tehnologii înaintate? Stratul de arsurã a fost confirmat de unii cercetãtori, dar nicãieri nu s-au fãcut sãpãturi arheologice. De altfel, Fundul Peşterii este încadrat în Lista Monumentelor cu datarea în sec. XVI-XIX!
În plus, se vorbeşte cã în zonã sunt zãcãminte de uraniu, care au fost exploatate în secret pe vremea comuniştilor, deci regiunea e radioactivã... Aceasta cu atât mai mult cu cât în tradiţia veche sur desemnează însuşi numirea Soarelui calitatea sa de mãreţie şi suveranitate. Dar soarele este stălucitor, iar sur, dimpotrivă, este o întunecare a sa. Întunecarea cuvântului ne convinge că de fapt este vorba de o retragere în sine, inerentă desfăsurăşii fiecărui ciclu, pentru a putea începe un nou ciclu şi o nouă transformare şi vitalizare.
Cultul Soarelui a fost legat deobicei de sumerieni. Se zice cã sumerienii aveau 12 zei-regi iar când între ei se nãştea un alt zeu, cel mai bãtrân trebuia sã plece…, iar Luana e atestat, a fi fost unul dintre regii Sumerului, prediluvian, al treilea la numãr. De altfel, numele acesta e strãin de noi, nimeni nu îl poartã, el apare doar în legendã.
În Buzãul Subcarpatic, pãtrundem dintr-o datã într-o lume fantasticã, dar care e pe jumãtate aievea: tabliţa sumerianã de la Policiori, scrierile ciudate de pe Dealul Broscaru, povestea regelui Luana, carele şi trambele de foc, florile uriaşe de pe dealul Martirei...
Legãtura acestei zone cu strãvechea civilizaţie sumerianã a fãcut-o cercetãtorul Paul Lazãr Tonciulescu, în cartea sa „De la Tartaria la Ţara Luanei“. Am putea adãuga faptul cã, în sumerianã, „Luana“ se traduce prin „Cei pe care Anu îi pãstoreşte“ sau, mai prozaic, „oamenii lui Anu“, Anu fiind zeul suprem la sumerieni, al cãrui simbol, al Soarelui, era o cruce cu raze sau o zvasticã. În afarã de tabliţele de la Tartaria cu o scriere protosumerianã (datarea cu C 14 atestã cã asezarea este cu 2.000 de ani mai veche decât oraşele sumeriene), ceramica anticã descoperitã pe teritoriul ţãrii noastre poartã simbolul zeului Anu. Aici se cuvine sã amintim cã „zeii“ sumerieni coborâserã pe Pãmânt cu carele zburãtoare şi întocmiserã înainte de Potop dinastia zeilor, care guvernase peste civilizaţia primordialã.
De aceea, Subcarpaţii Buzãului au fost inclusi într-o geografie sacrã a lumii, ale cãrei coordonate ezoterice au fost stabilite în vremurile de dinainte de Marele Potop, când pe Pãmânt domneau zeii, dupã cum ne transmit toate mitologiile lumii, începând cu cea sumerianã, consideratã cea mai veche. Coordonatele includ zone unde se manifestã anomalii magnetice, zone cu potenţial energetic ce se manifestã în plan fizic şi spiritual, numite de cãtre experţii în parapsihologie „perimetre energo-informaţionale“.
În astfel de perimetre se petrec fenomene ciudate, corpul se dematerializeazã, cãlãtorind în spaţii atemporale sau primeşte informaţii telepatice de la entitãţi necunoscute, iar subsolurile sunt întotdeauna bogate în zãcãminte de mare interes. Oamenii cu percepţii extrasenzoriale se simt foarte „apãsaţi“ de încãrcãtura energo-informaţionalã existentã în asemenea zone geografice sacre, de care România este plinã.
Zona este o regiune „sihastritã“, ce cuprinde comuna Bozioru, cu satul Fişici, cãtunul Nucu, pânã dincolo de Lacul Goteş, zonã întinsã peste culmi stravechi, unde poţi vedea straturile geologice ridicate aproape pe verticalã, în urma unor contorsiuni ale scoarţei petrecute în vremuri imemoriabile. Satele şi cãtunele cu puţini locuitori urmeazã o linie şerpuitã peste culmi sãlbatice, unde urşii sunt la ei acasã.
Peste aceastã zonã se întinde un „cer straniu“, care uneori capãtã o intensitate ce nu poate fi descrisã prin cuvinte, treptat, cerul senin, acel albastru curat ca în zilele frumoase, capãtã nuanţe atât de profunde, încât parcã devine un vortex. Cu cât te uiţi mai mult, cu atât simţi cã te absoarbe infinitul. Este ca o vrajã care îţi cuprinde toatã fiinţa şi-ţi paralizeazã simţurile, nu mai auzi nimic în jur, iar pupilele se dilatã.
Cotate printre cele mai sălbatice şi inaccesibile masive muntoase din ţară, zona Buzăului îşi dezvăluie încet tainele ascunse printre crăpături. Legendele din vechime, legate de zona Buzăului, nu încetează să-şi dezvăluie din ce în ce mai mult secretele, uimind specialiştii din lumea întreagă.
Dacă acum aproape 20 de ani, în satul Scăieni din Bozioru, din întâmplare, un sătean a descoperit cranii şi oase ale uriaşilor de peste 2,4 metri înălţime, ce au trăit se pare în această zonă, mai aproape de zilele noastre, la Alunişul Nucului, se dezvăluiau publicului larg, chilii ale unor călugări ortodocşi, din secolul al XIV-lea pe amplasamentul unor mai vechi aşezări ale anahoreţilor zamolxieni. Noutatea era, printre altele, şi aşa zisa “cruce egipteană”, scrijelită pe pereţii locuinţei din stîncă, care se pare , că era anterioară secolului I e.n.
Acum, seria descoperirilor vine să confirme şi mai mult faptul că la curbura Carpaţilor exista din vremuri imemoriabile o vatră de cultură deosebită. Mărturia este adusă de data aceasta de o piatră cu simboluri ciudate descoperită de curând în zona Brotari, din comuna Colţi, bucatã din piatră, purtătoare de simboluri necunoscute, chiar mai vechi decât cultul soarelui…
LEGENDE, LEGENDE...
La Valea Salciei, la graniţa dintre Buzău şi Vrancea tradiţiile există încă iar legendele se îmbină pe nesimţite cu istoria, realitatea cu visul, iar poveştile stranii şi locurile de o frumuseţe sălbatică ar putea face din aceastã zonã, minã de aur turisticã.Povestesc localnicii, cu oarecare reţinere voalată, de parcă legendele locului poartă în sine un mister ce nu poate fi dezvăluit orişicui, despre Dealul Tătarului. Pe vremuri, spun bătrînii, acolo s-ar fi refugiat un tătar bogat care, simţind că-i vine sorocul, şi-a adunat tot avutul, l-a încărcat în căruţe şi a purces înspre deal, să şi-l îngroape cît mai departe de alţi oameni. Şi după ce şi-a îngropat şi ultimul bănuţ, tătarul şi-a dat duhul, lăsînd însă cu limbă de moarte slujitorului său să fie îngropat alături de banii şi bijuteriile ascunse. De atunci – se spune – în unele seri, flăcări strălucitoare apar deasupra comorilor. E tătarul – spune cineva, venit după avere.
O şi mai stranie poveste este legată însă de o descoperire a localnicilor: o construcţie bizară din bolovani, suprapuşi unul peste altul, un zid care traversează pădurea pe o distanţă de aproape 10 km, înalt, pe alocuri chiar de 20 de metri. De-a lungul timpului s-ar fi perindat tot felul de specialişti pe la zidul respectiv, au dat din cap şi au afirmat cu aplomb că zidul e... foarte vechi. Cât de vechi însă nu se ştie. Se ştie însă cu siguranţă că roca nu e din zonă, iar că în bolovanii grei sunt prinse fosile de vietăţi marine. La Varlaam, zona este plinã de legende, cea mai recentã dacã putem spune aşa, fiind cea a lui Nichita Blidaru. "Nichita Blidaru era un hoţ din zonã, care se ocupa de furtul cailor. La un moment dat a fost prins de cãtre mocani (comunitãţi pastorale autohtone de oieri români, asemãnãtoare în multe privinţe cu aromânii şi, pânã nu demult, asociaţi cu transhumanţa) şi a fost obligat sã aleagã din douã lucruri: ori sã sarã de pe o stâncã înaltã, ori sã fie ucis pe loc. A ales sã sarã şi nu a murit, ulterior devenind haiduc. Dupã un timp, a fost prins de poterã, legat de un copac şi lasat sã moarã de foame. Cea care a ajutat la prinderea lui a fost chiar mama iubitei lui, care nu îl plãcea şi nu vroia ca fiica ei sã aibã de-a face cu el".
Legenda, se adaugã celei foarte cunoscute a haiducului local Gheorghelaş, despre care se spunea cã "era pregãtit la orice moment sã-i loveascã pe cei care nu arãtau cã le-ar pãsa câtuşi de puţin de cei osândiţi de soartã, şi mai ales, preocupat ca arendaşii ori ciobanii avuţi şi hapsâni sã respecte învoielile cu sãteni…"