Ture alpine efectuate în perioada 1995 – 2002 cu studenţii din ACADEMIA FORŢELOR AERIENE “HENRI COANDÔ - Braşov şi nu numai ...
Rãmãsesem în weekend în Braşov, la Academia Forţelor Aeriene Române
Da … mi se facuse poftã de Piatra Craiului, în special de Padina Şindileriei.
S-a fãcut dimineaţã, s-au fãcut şi bagajele, şi iatã-mã, împreunã cu Viorel cãpitan aviator, gata de drum, la trenul de şase in gara Bartolomeu-Brasov).
Anul acesta urc pentru prima oarã în Piatra Craiului. Şi dacã tot ne înfãţişam pentru prima datã ãst an la poalele acestui munte, nu puteam sã-l cinstim decât cu un traseu frumos, pe mãsura renumelui crestei albe de calcar, ce a crescut din apele Bârsei.
Ne dãm jos din tren, în friguroasa dimineaţã de mai. Pânã la ieşirea în drumul de Plai, luãm la picior oraşul vechi, pe strada principalã iar apoi pe o micã scurtãturã prin cimitirul Zãrneştilor. Se construieşte mult şi pe aici, pe la poalele Pietrei Mici. Orasul s-a mai împins câteva sute de metri spre Plai, cu vilele ce încep sã aparã în zonã.
Pe cer, norii, mai aglomeraţi de cu dimineaţã, au început sã se rãsfire lãsând loc la tot mai mult albastru. Încã e suficient verde prin jur, încât sã mã bucure. Ieşim din drumul carosabil (pe vremuri, în paralel cu acest drum, pânã în Plaiul Foii te ducea o mocãniţã tocmai la Rudãriţa), în stânga, pe firele de apã ce vin din Izbucurile de la Topliţe. Zona asta e umedã tot timpul, datoritã izvoarelor multe, ce se gãsesc în preajma pârâiaşului Topliţei. Topliţa asta, îşi strânge bazinul torenţial de sub coastele abrupte alte Pietrei Mici, din golul alpin, strãbãtând pãdurile de rãşinoase ale Dosului Pietrei Mici şi pajiştile de pe pantele Dealului Regesc, pânã se varsã în Bârsa, la marginea oraşului Zãrneşti.
Începem sã câştigãm altitudine, pe poteca marcatã cu bandã galbenã, ce duce spre Valea Crãpãturii. Timp de o orã traversãm pâraiele ce fãrâmiţeazã Poienile de sub Bârc (denumirea pajiştilor de sub Dosul Pietrei Mici). Le poţi înşira, de la Topliţa, spre Valea Albã şi Valea Ţapului (care se apropie una de alta la Priboaia, lânga drumul de Plai). Ne intersectãm cu o turmã de oi, pãscând iarba proaspãt crescutã de la ultimele ploi, sub soarele puternic ce se ridicã tot mai sus. Dupã ce pãrãasisem firul Topliţei, şi urcãm panta mai mare spre Dosul Pietrei Mici, facem un scurt popas sã mai scãpãm de haine. De aici vom merge doar pe curba de nivel, prin pajiştile însorite, umbrite doar din loc în loc de câte un molid mai rãtãcit.
Trecând de valea seacã a Ţapului, întâlnim un mic izvor, adunat cu grijã într-un mic cãuş de beton, ca sã ţinã apa şi în zilele mai secetoase. Şi uite, cã dupã atâtea luni cu precipitaţii puţine, chiar are ceva apã limpede în el. I-am zis Izvorul Ţapului, fiind amplasat chiar lânga pârâul sec. În vale, pe malul drept al cursului inferior al Crãpãturii, vedem casele de la Goşmanu. Grupul de case se aflã pe podul dintre Colnicul Ştefului şi Crãpãtura, lângã drumul ce coboarã dinspre Colţii Chiliilor, spre Bârsa.
Trecând de valea seacã a Ţapului, întâlnim un mic izvor, adunat cu grijã într-un mic cãuş de beton, ca sã ţinã apa şi în zilele mai secetoase. Şi uite, cã dupã atâtea luni cu precipitaţii puţine, chiar are ceva apã limpede în el. I-am zis Izvorul Ţapului, fiind amplasat chiar lânga pârâul sec. În vale, pe malul drept al cursului inferior al Crãpãturii, vedem casele de la Goşmanu. Grupul de case se aflã pe podul dintre Colnicul Ştefului şi Crãpãtura, lângã drumul ce coboarã dinspre Colţii Chiliilor, spre Bârsa.
Am ajuns la izvorul de sub Chilii. De aici drumul se propteşte bine în deal, mai trage o serpentinã, pentru a poposi lânga Schitul de la Colţii Chiliilor. Izvorul de unde luãm apã, este de fapt izvorul Padinei Calului, acest fir de vale fiind sec de aici în sus. Mai tragem aer puternic în noi, şi urcãm ultima pantã mai zdravãnã, pânã în şaua de la 1120 metri. Abia ne apropiem de ora 10 …
Am intrat în pãdure. Deja drumul se ia în piept cu muntele, cã panta se face tot mai aprigã. Dupã câteva sute de metri de la marginea pãdurii, gãsim o cruce roşie pe un copac. De aici se bifurcã traseul nostru. Poate era bine sã existe şi un indicator turistic, care sã dea informaţii privind durata şi dificultatea traseului. Nu e dintre cele uşoare din Crai. Aici e 1187 m altitudine, prin urmare pânã sus avem o denivelare de mai mult de 700 metri. Am calculat sã fie vreo douã ceasuri … dar mai ştii? Cu ochii dupã fiecare marcaj în parte, ne apropiem de un perete cenuşiu, ce se ghiceşte în stânga noastrã, printre molizi. Cam de acolo începe şi canionul. Prima parte urcãm prin rãcoarea dintre stânci, pe o potecã presãratã de pietre aduse de sus, cândva, de torenţi. Totul pare ca o junglã pe lânga noi, trecând cu greu prin arbuştii parcã înghesuiţi cu toţii în poteca noastrã. Aici e strâmtoarea de la intrarea în Şindilerie, de parcã ar fi o poartã.
Am ieşit şi la soare, în sfârşit. Am lãsat în urma noastrã aglomeraţia de arbuşti, dar am nimerit în grohotişul ce se tot macinã între pereţii vãii, ca într-o moarã. În faţa noastrã apare o rupturã în vale, care pare a nu avea mai mult de doi metri. Suficienţi, în schimb, ţinând cont cã piatra este umedã, şi la fel este şi pãmântul negru ce mai acoperã roca în anumite locuri. Am ajuns la Sãritoarea Scãrii, singura treaptã de acest fel din porţiunea turisticã a Padinei Şindileriei. Nu trecem greu de ea, cã s-a montat un cablu de oţel pe peretele din stânga. Este mai chinuitor, în schimb, sã manevrãm beţele astfel încât sã nu ne încurce, cãci la punctul cel mai dificil trebuie sã ne tragem cu ambele braţe de cablu. Hop hop, dar iatã-ne dincolo de ea.
Dupã Sãritoarea Scãrii, trecem prin strâmturã, pe sub un molid prãvãlit de pe un perete pe celalalt. Pereţii devin tot mai înalţi, iar vegetaţia nu prea se mai lasã agãţatã de calcarele albe. Avem de urcat o porţiune obositoare, pe panta constantã, dar înclinatã, cu grohotişuri revãrsate de sub Cetaţile Şindileriei. Din loc în loc încerc sã ghicesc zone cu grohotiş mai puţin, pe unde sã simt sub bocanc pãmântul sigur. Semnele de marcaj ar fi trebuit sã indice pe ce parte este mai bine sã urci, dar în anumite locuri sunt şi pe o parte şi pe cealaltã. Nu-i cel mai sigur reper. Mai bine caut din priviri zonele mai nemobile.
Urc tare, câte 50-70 metri diferenţã de nivel, iar apoi ma opresc, aşteptând sã vinã şi Viorel. Nu are sens sã forţãm, cã e totuşi un traseu semialpin. Vremea nu dã semne cã ar vrea sã fie azi rea cu noi, prin urmare avem toatã ziua la îndemânã. Pânã sub Cetãţi, parcã avem un tobogan de grohotiş. Îmi imaginez avalanşele de iarnã, strâmtorate între pereţi şi câştigând putere din cauza asta. Tot luând în altitudine, valea suferã o inflexiune uşoarã la un momendat. Pânã aici am urcat mai mult pe lângã peretele din dreapta, dar ajuns în capãtul de sus al zonei, mã trezesc în faţa a douã vâlcele. Pe capãtul stâncii dintre ele o sãgeatã roşie îmi aratã în stânga. Pare a fi unul din puţinele locuri mai drepte unde sã-mi aşez fundul, aşa cã nu pierd ocazia. Viorel apare şi el, urcând puţin câte puţin, fâşia lungã de grohotiş. Ideea e sã ţii cât mai aproape de perete, unde s-a creat un spaţiu de vre-un metru lãţime, mai liber.
Confluenţa asta se formeazã la aproximativ 1520 metri altitudine, între Vâlcelul Acului şi Vâlcelul Secundar al Şindileriei. Firul principal este primul, fiind mai adânc şi pornind de undeva din zona de creastã, aflatã la 1900-1950 metri altitudine. Deasupra noastrã este Cetatea Şindileriei, îngrãmãdirea asta de pereţi de piatrã, cu aspect de haos. Sunt curios cât de umblabile ar fi coclaurile astea. Dar nu azi … Azi, intrãm în Vâlcelul Secundar, foarte înclinat, strâns între un perete de calcar şi o îngrãmãdire de jnepeni (pe dreapta). Faţã de firul mare al Şindileriei, care avea 15-20 metri lãţime, aici suntem la maxim doi-trei metri. Variantele de evitare a grohotişului sunt mai puţine, dar existã cel puţin o continuitate în zona pãmântoasã dinspre jnepeni. Dacã mi-e mai uşor sã urc, mi-e mai greu sã nu dau drumul la pietre, aşa cã fac opriri cât mai lungi, ca sã fim amândoi în acelaşi ritm. Şi cât de greu gãseşti un loc în care sã poţi sã te odihneşti … îmi imaginez iarna, proptit în colţari, şi rezemat în piolet, trãgându-mi sufletul …
Vâlcelul îl vãd pânã sus, şi din câte îmi dau seama, fundul lui este astupat cu jnepeni. Sunt curios pe unde e mai departe. Ajungând sub jepi, trecem printr-un luminiş de piatrã, în locuri mai liniştitoare, şi dupã ce ne cãţãram uşor pe câteva stânci, ieşim într-o strungã micã, pe o muchie de piatrã. Sub noi, pe partea cealaltã, este Padina Calului. Suntem la aproape 1700 metri, şi imi venea sã cred cã partea cea mai grea a trecut (abia aşteptam sã scap de panta cu grohotiş). Popasul de aici este mai lung, stând mai bine de un sfert de orã, dar e bun … cã picioarele trebuie sã se relaxeze dupã cei 500 metri de canion înclinat.
Plecând mai departe, şi cãutând marcajul printre jnepeni, traversãm o muchie mai îngustã, destul de expusa spre stanga, deasupra peretilor dinspre Sindilerie. Sunt si zone de catarat, dar folosind jnepenii ca prize, trecem uşor de ele (chiar şi cu pãmântul şi stanca ude). Mi-aduc aminte de bãlãriile din Turnurile Podragului, şi sunt zone destul de asemãnãtoare (doar cã aici s-a format o potecã şi mai sunt şi marcaje care sã-ţi arate pe unde sã o iei). Trebuie atenţie în abordarea zonei, cãci nefiind cu ochii pe marcaj poţi greşi uşor (am fãcut o traversare în dreapta, peste câţiva jnepeni şi stânci, si m-am trezit pe o brânã de vreo cinci metri, înfundata în perete, deasupra prãpastiei … Nu-i pe aici!). Dar ne-am întors la ultimul semn şi am vãzut urmãtorul în stânga, pe lângã un jneapan, semn cã zona asta mai expusã se traverseazã pe muchia cu arbuşti, pânã în locuri mai paşnice. În urma noastrã lãsãm frumoasele turnuri de lângã strunga in care ieşisem din vâlcel.
Plecând mai departe, şi cãutând marcajul printre jnepeni, traversãm o muchie mai îngustã, destul de expusa spre stanga, deasupra peretilor dinspre Sindilerie. Sunt si zone de catarat, dar folosind jnepenii ca prize, trecem uşor de ele (chiar şi cu pãmântul şi stanca ude). Mi-aduc aminte de bãlãriile din Turnurile Podragului, şi sunt zone destul de asemãnãtoare (doar cã aici s-a format o potecã şi mai sunt şi marcaje care sã-ţi arate pe unde sã o iei). Trebuie atenţie în abordarea zonei, cãci nefiind cu ochii pe marcaj poţi greşi uşor (am fãcut o traversare în dreapta, peste câţiva jnepeni şi stânci, si m-am trezit pe o brânã de vreo cinci metri, înfundata în perete, deasupra prãpastiei … Nu-i pe aici!). Dar ne-am întors la ultimul semn şi am vãzut urmãtorul în stânga, pe lângã un jneapan, semn cã zona asta mai expusã se traverseazã pe muchia cu arbuşti, pânã în locuri mai paşnice. În urma noastrã lãsãm frumoasele turnuri de lângã strunga in care ieşisem din vâlcel.
Am trecut de 1800, iar de aici sectoarele expuse le-am lãsat în urmã. Trebuie doar atenţie printre jnepeni, pe pãmântul negru şi ud. Alunecã destul de tare. Urcãm relaxaţi zona asta, cu privirile când spre valea Bârsei, când spre creastã, încercând sã ghicim pe unde ar fi Turnu. Şi iatã-ne aproape sus. Ca pe o brânã, traversãm spre nord, pãduricea de jnepeni, pe curba de nivel, şi dupã ce ne cãţãrãm pe un pinten de piatrã, daãm de altã muchie nordicã, desprinsã din Turnu. Aş zice cã e muchia care mai jos se lasã în Colţii Calului şi sper sã nu mã înşel. Suntem în partea superioarã a crestei, şi am scãpat în mare parte de jnepeni. La aproape 1900 metri strãbatem creasta asta îngustã, lãsând la un momendat, în dreapta, un perete de aproape 50 metri. Aici trebuie sã avem iar atenţie, cã poteca are doar jumatate de metru, iar jnepenii de pe stânga au înghesuit-o spre prãpastie. Ce e mai pãcãtos la arbustii aştia, cã dacã îi atingi, fiind foarte flexibili, tind sã te arunce. Iar la marginea unui hãu, îţi cam trec emoţiile la traversarea asta.
Între noi şi Turnu, mai e o strungã îngustã. Coborarea e bunã acum, cã stânca e uscatã. Dar pe vreme rea este recomandat sã ţii mai spre stânga, cãtre niste jnepeni, care sã-ţi frâneze eventuala alunecare. În spre dreapta, se lasã peretele acela vertical, iar coborârea spre strungã este pe o lespede netedã de vreo doi metri. Cel mai sigur este cu faţa la stâncã, cu prizele bune de mâini (mai ales sã ai şi rucsac). Dincolo de strungã, urcãm puternic, un culoar înclinat dintre jnepeni, ieşind în vârful Turnul Pietrei Craiului, lângã stâlpul indicator. Suntem la 1911 metri.
Soarele încâlzeşte bine stânca, ne încãlzeşte şi pe noi, eu parcã aş mai zãbovi un pic …
Numai bine sã ne înşirãm la o masã alpinã, pe vârf de munte. Salam, brânzeturi, şniţele, şuncã, roşii … toate se înşirã pe sub nasul fiecãruia. Şi dupã ce mãnânci bine, parcã-ţi vine chef şi de o siestã. Aşa ca scot monografia Pietrei Craiului, mi-o pun pe faţã sã nu mã batã soarele, şi trec la sforãituri. Aşa, cam vreo juma de ceas …
Aş mai fi dormit, dar m-a trezit Viorel. Zice cã e timpul sã mergem. Plecam pe creasta nordicã. Prima parte este pe cumpanã, într-o zonã stâncoasã. Dupã ce lãsãm în urmã Turnul Pietrei Craiului, intrãm în pãdurea de pe versantul dinspre Curmãtura. Traversarea asta printre molizi şi pietroaie de calcar ne ţine pânã dincolo de Vf. Padina Şindileriei, pe care l-am ocolit.
Vãzând aglomeraţie pe Vf. Padina Popii, iau decizia sã nu mai urcãm pânã acolo, şi sã alegem Brâna Caprelor ca traseu. Nu vreau sã coborâm grohotişul de pe Padina Popii, în grãmada de turisti, care mai desprind şi pietre. Intrarea pe brânã se face din Şaua Padina Închisã (1935 m, cunoscutã şi ca Şaua Caprelor). Brâna e impropriu spus, aici, cã de fapt traversãm zona largã de la obarşiile Padinei Închise, o mare de jnepeni, printre care se strecoarã poteca marcatã cu bandã albastrã. Eu si Viorel o luãm înainte, având rucsaci mici şi beţe care ne uşureazã coborârea. Dupã ce traversãm câteva muchii uşor pronunţate prin jnepeniş, ne apropiem de o muchie stâncoasã, cu pereţi albi de calcar, ce se lasã din Padina Popii. Am ajuns la “Gãvan”, cel mai înalt izvor din Piatra Craiului.
Este impropriu spus izvor, pentru cã de fapt este un cãuş în stâncã, în care se acumuleazã apa de la ploi şi de la şiroirile de pe piatrã. Fiind în umbrã, apa se pãstreazã multã vreme, fiind existentã şi în perioadele mai secetoase. Toatã zona asta de la Gãvan este umedã. Trebuie sã ai grijã şi cand traversezi poteca pe sub pereţi, cã lespezile sunt ude.
De aici poteca coboarã puternic în lungul unui vâlcel, pe sub pereţii din stânga, cu acelaşi grohotiş nelipsit. Vâlcelul este una din obârşiile Padinei Închise, şi nu prezintã sãritori. Se vede şi cã aceste locuri au fost mai umblate, cã s-a format o potecã mai stabilã prin masa de grohotiş, pe unde doar pãmântul fãrâmicios şi pietricele mãrunte au rãmas. Coborârea asta ne ţine vreo sutã cincizeci de metri diferenţã de nivel, pânã deasupra firului principal al Padinei Închise, acolo unde se rãsfirã mai multe vâlcele cu sãritori.
Dupã stâncã, în stânga, aştept sã aparã şi Viorel, uitându-mã sub mine în vâlcelul cu grohotiş, care se terminã în Padina Închisã. Este accesibil, şi în afarã de pânza de grohotiş, nu mai e nimic pânã în firul vãii alpine. Aici trebuie sã fie ieşirea dinspre Padina Închisã spre traseul turistic. Mã voi lãmuri doar când voi face valea asta, de jos pânã sus. Noi intrãm în stânga, pe brâna dintre jnepeni şi molizi pitici, pe sub perete, agãţati deasupra hãurilor din vale. În zona asta Padina Închisã este blocatã de Sãritoarea de sub Gãvan, pe care o bãnuiesc undeva sub mine, sub confluenţa firelor. Viorel a fost pe aici acum ceva ani, şi spunea cã sunt locuri destul de expuse, cu cãţãrat pe feţe, pânã în obârşiile Padinei Închise. Mãcar o coardã sã ai la tine …
Cu ochii la Orga Mare, ridicatã dincolo de valea adâncã, ajungem pe o micã muchie, îngustã şi stâncoasã, de pe care ne dãm jos prin descãţãrare. Diferenţa de nivel pânã dincolo este de vreo cincisprezece metri, şi suntem iarã şi nevoiţi sã nu ne încurcãm în beţe. Dincolo de muchie, poteca traverseazã brâna înierbatã, prinsã între stânci şi pãdurea agãţatã peste peretele de sub noi. Deasura noastrã, s-a înşirat încã de sub Gãvan, Muchia Turnului Mic al Dianei. Ai senzatia cã dincolo de ea trebuie sã fie Padina Popii, dar te înşeli. De la Gãvan, muchia desprinsã din creasta nordicã, s-a desfãcut în douã creste cu pereţi, despãrţie de Vâlcelul Trecãtorii Forţate. Acum brâna, dupã ce şi-a schimbat direcţia, ne ţine pe sub pereţii Muchiei Turnului Mic, în coborâre uşoarã, fãrã pasaje tehnice (doar cu unele traversãri mai înguste, unde trebuie sã ai grijã pe umezealã), pânã dã de pãdurea de molizi de sub Turnul Mic. Aici poteca s-a fãcut latã, şi trecem pe sub perete, şi pe lângã Grota Caprelor (la vreo 1630 metri altitudine), trecând si de vâlcelul amintit mai sus.
Pe o micã muchie, lãsatã de sub turnuri, împãduritã bine, şi destul de latã (cu aspect de pod), coborâm ultimele minute, pânã când la altitudinea de 1500 metri scoatem nasul în poieniţa de la Refugiul Diana. Suntem în Curmãtura Prãpãstiilor, acolo unde a fost amplasat refugiul alpin (care m-a dezamãgit prin mirosurile urâte dinãuntru … s-a fãcut şi foc înãuntru, şi se pare cã unii “turişti” şi-au fãcut şi nevoile). Curmãtura se aflã la cea mai înaltã altitudine de pe poteca ce strabate distanţa dintre Colţii Chiliilor şi Plaiul Foii, prin Valea Urşilor. Privind spre creastã, printre vârfurile molizilor, Turnul Mare al Dianei dã un ultim onor turiştilor, de aici pãrãsind din priviri spectacolul de stânci al masivului (ascunse în umbra pãdurilor).
Curând intrãm în poiana de la Şaua Chiliilor, si apoi marim pasul la vale spre Zãrneşti pentru a prinde ultimul tren spre Braşov, nu înainte de a ne propune o nouã ieşire cât de curând în masivul de calcar.
Alt weekend petrecut în Braşov.
Plãnuisem o ieşire în Crai cu câţiva studenţi din Academia Forţelor Aeriene Române – zona vizatã: Brâul Ciorânga Mare. Am pãrãsit academia vineri dupã-amiazã împreunã cu trei studenţi din anul I şi seara ne-a prins montând cele douã corturi lângã Cabana Plaiul Foii.
Dupã ce ne-am instalat, am fãcut o trecere în revistã vizualã în amurg a crestei Craiului, identificând pentru cei tineri, veniţi pentru prima oarã în zonã traseul planificat pentru a doua zi.
Brâul Ciorânga Mare e o impresionantã prispã ce strãbate oblic abruptul Ţimbalului Mare, urmãrind pe deasupra vãgãunilor întunecate de la confluenţa Padinei lui Râie cu valea Ciorânga Mare, pe la altitudinea de 1700-2000 m; din faţa Cabanei Plaiul Foii, brâul se vede ca o dungã de culoare închisã prelungitã de la firul de abrupt al Padinei lui Cãlineţ pânã sub Vârful Ascuţit de pe creasta nordicã.
Dupã vizionare şi exclamaţii de genul: “Mamã… mamã… ce ne aşteaptã… cred c-o sã fie superrrr…”, am trecut la organizarea de tabãrã, în principal de amenajarea focului pentru masa de searã.
Vremea fiind frumoasã, am profitat de aerul curat şi în jurul focului dupã o cinã “de munte”, cu o sticlã de bere în mânã, am început depãnarea de “poveşti de munte” fãrã sã exagerãm retrãgându-ne în corturi pentru odihna necesarã pentru a doua zi.
A doua zi, dis de dimineaţã dupã rãcorirea în apa rece a Bârsei şi un mic dejun la cafea, ne-am pregãtit pentru traseu. Bãieţii, echipaţi corespunzãtor (doar erau militari, nu?) dupã asigurarea corturilor (alãturi era o familie cu copii mici veniţi la aer curat nu la hoinãrit) s-au şi încolonat pentru marş.
Din parcarea cabanei Plaiul Foii am pleacat pe drum înapoi spre Zãrnesti aproximativ 1km, lãsând pe stânga casele care s-au construit în ultimul timp. În prima curbã de ,,ac de pãr”, apucãm pe un drum pietruit care urcã printr-o poianã largã de unde vom vedea
Atentie! Este un firicel de apã captat şi îngrijit de iubitorii munţilor P.C.
Este destul de dificil de observat, aşa cã trebuie sa fim atenţi la pata de umezealã din firul vaii (dreapta noastrã cum urcãm). Aprovizionãm cu apã şi apoi urcãm pieptiş o pantã foarte abruptã spre peretele din faţa noastrã. Se numeşte Malul Galben.
Pe stânga cum urcãm se observã foarte bine un alt horn : Hornul Nisipos.
Urcãm pânã la baza peretelui (Malul Galben) şi facem la dreapta pe un pereţel de 5-6 m, urmând poteca abia conturatã şi având grijã sã ţinem tot timpul stânga. Spre dreapta se observã o potecã care duce spre Brâul de Jos. Pe traseu avem şi câteva cabluri de ajutor. În max. 30 de minute ieşim într-o şa bine conturatã în plinã pãdure.
Noi însã facem spre stânga (de la Cabana
Ascunsã) – urmând poteca spre stânga este Brâul Ciorânga Mare. Dupa 5 minute, pe dreapta, prima rupturã în munte este traseul nostru. Este Vâlcelul cu Fereastrã.
Ascunsã) – urmând poteca spre stânga este Brâul Ciorânga Mare. Dupa 5 minute, pe dreapta, prima rupturã în munte este traseul nostru. Este Vâlcelul cu Fereastrã.
De la Fereastrã avem grijã tot timpul sã nu rãtãcim drumul. Ne poate ,,pãcãli” destul de uşor o potecã pe care o vom întâlni ( Brâul de Sus ). Mergem 5 minute spre dreapta pe Brâul de Sus, apoi pe sub un perete deasupra jnepenilor şi ţinem stânga pânã într-un fir de vale bine conturat pânã ieşim în creastã.
Din creastã ne uitãm în jos, de unde am venit şi vedem o micã fereatrã pe dreapta. Este de ajutor, pentru cã uneori Vâlcelul cu Fereastrã poate fi cel mai lejer traseu de ,,scãpare” din creastã atunci când trãzneşte.
Pe la stânga Vf. Ascuţit, la 50 de m de refugiu, coboarã brusc în stânga un brâu marcat cu momâi. Este Brâul Ciorânga Mare - Ramura de Sus.
Coborâm pe el aproximativ 30 de minute, fiind foarte atenţi sã nu-l pierdem (ceea ce nu ar fi foarte greu), şi evitând nişte sãritori spãlate ajungem la o bifurcaţie de poteci în dreptul unui colţ de stâncã foarte mare. De fapt, de aici spre stânga pe sub perete mergem noi. Peretele de deasupra se numeşte Peretele Ciorânga Mare, vizibil foarte bine şi din Plaiul Foii.
De la acest Colţ de stâncã spre dreapta începe Brâul Ciorânga Mare - Ramura de Jos care ne poate scoate pe la Scara de Lemn (acum este de metal montata de Amicii Salvamont din Brasov) ducându-se pânã în Strunga Gãvanului şi de acolo la Refugiul Diana.
De la bifurcaţie continuãm drumul pe sub Peretele Ciorânga, trecem câteva fire de vale, dar cel mai important este Canionul Ciorânga şi dupã aproximativ o orã de mers pe potecã ajungem la Cabana Ascunsã.
Astfel am încheiat o buclã foarte frumoasã în abruptul Pietrei Craiului.
De la Tortiţe, coborâm prin Hornul Nisipos. Astfel, din şa nu mai coborâm spre stânga (pe unde am venit), ci continuãm tot înainte prin pãdure şi dupã 15 minute pe stânga observãm Hornul Nisipos şi jos de tot panta de deasupra izvorului Orlovschi.
Dupã aproximativ o orã ajungem la Plaiul Foii la corturile care ne aşteaptã şi la binemeritata odihnã la foc de tabãrã cu cinã + Berea racitã în Bârsa... Am plecat la sfârşit de mai cu o echipã de şase studenţi din academie plãnuind sã facem un traseu în Crai. Nu ne hotãrâsem încã care va fi, lãsând ca vremea şi inspiraţia sã hotãrascã. Am plecat deci dis de dimineaţã din Braşov şi având noroc de “o ocazie” suntem la 8 în faţa Cabanei Plaiul Foii.  - Gata Domn Profesor – îl facem! - spuse cu entuziasm Gabriel – nu-i aşa cã-i tentant bãieţi? Dupã ce obiectivul a fost stabilit, am purces la executare… De la cabanã pornim pe Bârsa Tãmaşului folosind marcajul Bandã roşie pânã la confluenţa acesteia cu valea Şpirlea, unde marcajul pãrãseşte prima vale însoţind pârâul Şpirlei, trecem pe la izvor unde ne facem provizia de apa necesarã traseului.  Dupã un scurt popas, orientându-ne spre dreapta, urcãm printre lãstãrişuri şi apoi prin pãdure şi dupã câteva ocoluri scurte ajungem în dreptul unui grohotiş unde poteca marcatã se îndreaptã spre stânga pe unul din firele vãii Şpirlea. Parcursul se înãspreşte şi trecem de-a coasta peste câteva obstacole de stâncã apoi iar grohotiş (cam 130 m diferenţã de nivel…) pânã în coama dintre vãile Şpirlei şi Bârsei Tãmaşului, într-un punct numit “La Zãplaz”. Înainte de a continua drumul, privim cu încântare arcadele cu totul şi cu totul particulare realizate de intemperii în perete. Prindem poteca marcatã tot cu bandã roşie dar spre dreapta pe sub peretele Zãplazului şi in 30 min. ajungem în Şaua Tãmãşelului.  De sub Umerii Pietrei Craiului poteca orientate cãtre dreapta pe sub abrupt traverseazã rarişti intercalate cu “câmpuri de grohotiş”. Urmârind marcajul, ajungem curând într-o zonã brãzdatã de câteva vâlcele, afluenţi ai Tãmãşelului şi deodatã în faţa noastrã se ridicã o serie de turnuri înalte dintre care se remarcã vârful Lancea (sau Colţul Carugelor).  La micã distanţã, traversãm şi firul principal al Vãii Padina Lãncii, a cãrei obârşie este ceva mai sus, în Poiana Închisã. Dupã un ocol pe la baza vârfului Lancea intrãm în imensa intindere de grohotiş numitã Horjul Mare (Marele Grohotiş), anunţatã de menţiunea fãcutã cu vopsea pe peretele stâncii.  Mai sus, în stânga, se vede Peretele Central care formeazã un amfiteatru impresionant, de sub care pornesc  Imediat lângã inscripţia cu vopsea”Peretele Marelui Grohotiş” se desprinde cãtre stânga, prin grohotiş hãţaşul pe care-l urmãrim pentru a urca la Brâul de mijloc. Urcând prin grohotiş, orientându-ne spre dreapta, am prins poteca ce se strecura pe sub peretele vârfului Lancea şi dupa 20 min. de urcuş obositor am ajuns la baza Peretelui Central, unde orientându-ne cãtre stânga am urcat pânã în şaua care delimiteazã vârful Lancea de abruptul Pietrei Craiului.   Suntem înconjuraţi de o frumuseţe atinsă de paradox. Pe cât de sălbatic este totul, pe atât de delicat. Pe panta puternic înclinată este imposibil să nu descoperi buchetele de clopoţei ascunşi printre fisuri şi lapiezuri.  Ajungem într-un loc de belvedere de unde trebuie să coborâm. Coborâm în firul principal al Padinei Lãncii, vale care constituie calea de access spre Poiana Închisã. Ne păcălim şi coborâm aiurea, păcăliţi de o limbă de grohotiş cu aspect de potecă. Totuşi, absenţa momâilor ne dă de gândit. Revenim la punctul de belvedere şi încercăm pe cealaltă parte a versantului în unghi cu atenţie, căci în anumite locuri orice pas greşit poate costa mai mult decât am fi dispuşi să dăm... Spectacolul naturii continuă, dar mai subtil şi la o altă scară. Vă puteţi imagina Piatra Craiului ca fiind un fund de mare unde, timp de milioane de ani, s-au acumulat sute de metri de strate de calcar, cuprinzând inclusiv vietăţile marine ale acelor timpuri? Vă puteţi imagina apoi ce forţe tectonice  În unele locuri, florile de colţ aproape că fac un covor compact. Arată infinit mai bine şi mai firesc aici decât în ghiveci sau mototolite şi uitate în buzunarul vreunui turist curpins de febra irezistibilă a posesiei Coborâm şi prindem din nou poteca spre Poiana Închisă, până la care nu mai este mult. De fapt, se şi zăreşte, cocoţată undeva la mijlocul peretelui.  În Poiana Închisă ne oprim să ne odihnim şi să ciugulim ceva. Admirăm zona dinspre care am venit şi constatăm că timpul a trecut mai repede decât ne-am dat noi seama. Ni se alătură o capră neagră care nu se prea sfieşte (sau sinchiseşte?) de noi.  Conduşi de hãţaşul brâului foarte subţiat, ajungem pe linia de cumpanã a muchiei urmãtoare şi pãtrundem în zona de obârşie a vãii Tãmãşelului, ale cãrei fire adâncite puternic în coasta muntelui le traversãm.  Zona este în mare parte acoperitã de jnepeni şi traverseazã viroage şi vâlcelele de obârşie ale vãii Bârsa Tãmaşului – întâlnim iarãşi ciopoare de capre negre.  Facem un popas mai lung - peisajul este sălbatic, măreţ... şi ne hotãrâm sã pãrãsim brâul coborând pe acest traseu cãtre Şpirlea.  Coborârea devine foarte interesantã pentru coechipierii mei când întâlnesc prima treaptã abruptã prevãzutã cu lanţ (de fapt cablu fixat în stâncã) – îi încurajez informându-i cã-i doar începutul… urmeazã încã  De la Zãplaz coborâm cu atenţie grohotişul şi ajungem la refugiul Şpirlea în asfinţit. La refugiu facem un popas, mai facem douã trei poze şi fuga la Plaiul Foii sã ne hidratãm cu ciorbã şi bere. Astfel s-a încheiat o turã frumoasã, puţin cam obositoare dar ne-a încãrcat bateriile la maxim.  |
Analizând oportunitãţile, am propus sã facem o turã pe traseul numit Anghelide care ştiam cã este deosebit de atrãgãtor şi cum bãieţii erau echipaţi corespunzãtor şi antrenaţi (doar sunt militari), cea ce s-a acceptat cu entuziasm.
Din aceastã şa traseul Anghelide urmează practic o parte a Brâului de Jos al abruptului vestic al Pietrei Craiului urcând spre sud şi în sus, pentru a atinge Brâul de Mijloc în porţiunea sa cea mai înaltă aproape de terminarea lui în căldarea Ocolită.
Aşa cum când privim panta de sub Poarta Mare nu vedeam ce urmează după şaua ei, tot aşa, de sub strunga Porţii Mici, nu ştiam ce surpriză ne aşteaptă
De-a lungul unui brâneag ocolim ţancul prin dreapta, adică trecem prin Poarta Mică, strungă ce se formează între ţanc şi perete şi coborâm un horn înierbat (este vorba de o pantã cu lespezi şi cu o săritoare la mijloc pe care am ocolit-o la coborâre pe stânga), am traversat un fir al Şpirlei, depăşind o muchie slab conturată, coborând 50 m pe o faţă înclinată şi împădurită (cu arbori foarte rari) şi după o ultimă traversare a unui fir secundar ai Şpirlei am poposit într-o strungă pe care am denumit-o „Poarta".
Coborâm vâlcelul şi la o ramificaţie întâlnim o firavã potecã ce însoţeşte un mic pârâu, marcatã ici colo de câteva momâi depãrtându-ne de munte şi ajungem în drumul forestier de pe Valea Vlãduşca.
Pe drum, la un moment gãsim un punct de observaţie din bârne de lemn, probabil pentru urşi. Deci este posibil ca în zona acesta sã se punã hranã pentru urşi. Se spune cã urşii nu atacã oamenii, dar este bine sã vorbim din când în când, astfel ei ne aud şi se feresc de oameni. Cazul periculos este când noi trecem printre ursoaicã şi puiul ei, chiar dacã nu-i vedem putem fi atacaţi.
Mergem pe drumul forestier, lãsând vechea intrare în Anghelide marcatã foarte slab cu cruce roşie şi momâi, la o barierã întâlnim un indicator spre vârful Pãpuşa şi apoi intrãm pe drumul forestier ce însoţeşte Bârsa Tãmaşului care ne duce repede la Cabana Plaiul Foii unde gãsind cazare am hotãrât sã rãmânem peste noapte. A doua zi vom vedea ce turã vom mai face pânã la întoarcerea în academie
De la izvor începe un urcuş destul de asiduu pânã în poiana nãpãditã de urzici şi zmeuret unde se aflã Refugiul Şpirlea.
Dupã un scurt popas, orientându-ne spre dreapta, urcãm printre lãstãrişuri şi apoi prin pãdure şi dupã câteva ocoluri scurte ajungem în dreptul unui grohotiş unde poteca marcatã se îndreaptã spre stânga pe unul din firele vãii Şpirlea.
Parcursul se înãspreşte şi trecem de-a coasta peste câteva obstacole de stâncã apoi iar grohotiş (cam 130 m diferenţã de nivel…) pânã în coama dintre vãile Şpirlei şi Bârsei Tãmaşului, într-un punct numit “La Zãplaz”.
Urmeazã, vom constata curând urcarea pasajelor cu “lanţuri” (de fapt cabluri de oţel). Urcuşul este frumos şi susţinut. Pe drum apar Rhododendroni înfloriţi şi tot felul de floricele ce mai îndulcesc din asprimea stâncilor. Zona se numeşte “Hornul de la Lanţuri” şi trece printer colţi de piatrã intercalaţi cu pâlcuri de jnepeni. Obstacolele presãrate de-a lungul hornului nu sunt prea dificile, reprezentând pe alocuri rupture de pantã prevãzute cu balustrade din cabluri de oţel care ajutã la urcare sau coborâre.
Cu popasuri scurte, urcãm printre prãvãlişurile aspre ale muntelui, depãşind prin ocoluri sãritorile firului vertical al Şpirlei.
Aproape de linia crestei, ceva mai sus de al treilea lanţ, întâlnim o zonã plinã de vegetaţie – este zona de intersecţie cu Brâul de Mijloc, o cingãtoare de rarã frumuseţe a abruptului Pietrei Craiului.
Mai sus, poteca se orienteazã cand spre dreapta când spre stânga traversând câteva viroage şi un jghiab pietros prin care cãţãrându-ne ajungem curând în Şaua Grindului, aflatã pe creasta Pietri Craiului la ora prânzului.
Admirăm împrejurimile şi respirăm în voie aerul curat. Vremea se menţine frumoasă şi perfectă pentru ascensiuni.
Întâlnim câţiva tineri cu echipament speologic şi aflãm cã se duc la avenul din apropiere. Hotãrâm sã-i însoţim pânã la gura de intrare în aven. Avenul este situat în bazinul de receptie al vãii Grindu (Hornurile Grindului), la 200 m sub creasta principalã. Mai exact, intrarea se aflã în apropierea Hornului Mic (sudic) la altitudinea de 2020 m. Am lãsat rucsacii într-un jnepeniş în apropierea potecii de creastã şi i-am însoţit pe speologi pe un brâu înierbat şi printre stânci pe o pantã abruptã şi destul de expusã pânã la intrarea în aven – dacã nu-i însoţeam cred cã greu l-am fi descoperit.
Descoperit în anul 1985 de o echipã de speologi din Câmpulung Muscel, are o denivelare de -540 m, fapt ce-l situeazã pe primul loc în România, fiind inclus şi în
catalogul mondial al golurilor subterane.
Avenul este format dintr-o succesiune de puţuri verticale întrerupte de platforme şi galerii orizontale sau uşor descendente. La intrare se aflã o placã comemorativã pentru un speolog care a cãzut în timpul explorãrii.
Urcãm cu greu înapoi în poteca de creastã sã ne continuãm traseul.
Din şaua Grindului urmãrim poteca de creastã marcatã cu punct roşu, în urcuş spre nord, întâlnim curând intersecţia cu poteca traseului spre refugiul Grind şi apoi spre “table” cãtre stânga.
Ceva mai sus, se aflã cel mai înalt vârf al masivului, Piscul Baciului, denumit şi “La Om”. O mãreaţã perspectivã ni se oferã deşi nu-i prea senin.
Începem coborârea de pe pisc pe culmea înierbatã, mãrginitã pe stânga de Cãldarea Ocolitã, din dreptul cãreia începe spre stânga creasta Colţilor Rãi, înãlţatã între firele de obârşie ale Şpirlei Superioare.
În continuare, creasta devine mai accidentatã, obligându-ne la cãţãrãri pe stâncile înşirate pânã pe vârful Zbirii care împreunã cu vârful Ţimbalul Mic, fac parte din ansamblul de vârfuri denumite “Clãile”.
Înaintãm apoi pe creastã cãtre nord, ocolind porţiunile accidentate ale clãilor şi dupã aproape 1,5 ore de la Piscu Baciului ajungem pe Claia Vlãduşcãi, vârf care lasã spre vest muchia dintre Vlãduşca Superioarã şi Ciorânguţa.
Dupã o coborâre într-o şa cu jnepeniş, urcãm susţinut pânã pe vârful Ţimbalul Mic, unde facem un popas şi admirãm în stânga mulţimea de turnuri şi muchii ridicate în deschiderea largã a Vãii Podurilor, în zona acesteia de obârşie.
Urmeazã apoi o altã zonã accidentatã cu o coborâre într-o şa şi cu trecerea unui pasaj mai dificil, ajungem pe Vârful dintre Ţimbale, de unde coborâm în Şaua Cãlineţului.
Din Şaua Cãlineţului urcãm pe vârful Ţimbalul Mare de unde avem ocazia sã privim în voie cel mai fantastic peisaj alpin, rezultat din aglomerarea crestelor, pereţilor şi ţancurilor ridicate în Padina lui Cãlineţ – paradisul alpiniştilor.
Coborând de pe vârf, ajungem curând în dreptul unei strungi înguste de unde spre stânga, se adânceşte vâlcelul de obârşie al Canionului Ciorânga Mare pe care se poate coborâ pe hãţaşul Vâlcelului cu Fereastrã la Refugiul Speranţei (Ciorânga Mare).
În continuare traversãm pe versantul estic şi printr-un mic ocol şi urcând printr-un jgheab ajungem din nou în creastã.
Urmeazã o porţiune “liniştitã” a crestei şi ajungem în zona Refugiului de la Vârful Ascuţit unde facem un popas.
Continuând traseul, şi ocolind pe la est douã piscuri, dintre care al doilea este chiar Vârful Ascuţit. Prinzând linia crestei urcând şi coborând peste denivelãrile înşirate deasupra vãii Ciorânga Mare, dupã aproximativ 45 min. ajungem pe vârful Padina Popii, de unde coboarã cãtre stânga poteca marcatã cu triunghi albastru a traseului prin Padina Popii spre Refugiul Diana.
Coborând de pe vârf ajungem curând în Şaua Padinei Închise, importantã ramificaţie a traseelor marcate. În stânga coboarã pe Brâna Caprelor spre poiana Refugiului Diana un traseu marcat cu bandã albastrã. Spre dreapta acelaşi marcaj însoţeşte traseul spre Cabana Curmãtura.
Dupã un popas în îngusta şa, hotãrâm sã ne retragem din creastã şi sã coborâm spre cabana Curmãtura folosind acest ultim traseu.
Din dreptul stâlpului indicator coborâm în diagonalã cãtre dreapta şi dupã aproximativ 100m poteca intrã pe un vâlcel uşor înierbat, afluent al Vãii Curmãturii şi în serpentine scurte, coborâm cu atenţie mai ales cã poteca e plinã de grohotiş instabil.
Apoi, pãrãsim vâlcelul şi de-a lungul unei brâne, intrãm pentru scurtã vreme în pãdurea de molid din coasta muntelui.
Ieşind din pãdure depãşim prin cãţãrare uşoarã o micã sãritoare apoi printr-un ocol un prag de piatrã presãrat cu grohotiş pe sub Peretele Alveolelor. De aici avem vizibilitate spre culmea stâncoasã a Pietrei Mici.
Intrãm din nou în pãdurea de molid şi poteca se strecoarã în serpentine repezi printre blocuri stâncoase sau grohotişuri pânã pe un picior de munte, în lungul cãruia poteca se contureazã pânã aproape de Cabana Curmatura. Spre stânga, întâlnim “locomotiva” - o creastã de piatrã înãlţatã din negrul pãdurii fiind o prelungire cãtre sud a Curmãturii Pietrei Craiului.
Ajunşi lângã cabanã, am cãutat un loc pentru a instala cortul pentru cã se însera şi eram destul de obosiţi dupã traseul lung strãbãtut...
Dupã instalare şi aprins focul am mâncat de searã delectându-ne apoi cu bere rece de la cabanã şi depãnând impresii şi amintiri din peregrinãrile noastre “pe coclauri”.
Vremea fiind foarte frumoasã, mi-am propus sã fac un tur de forţã şi sã atac Creasta sudicã a Craiului începând din Şaua Funduri. Deci fiind ora 7 dimineaţa, am pornit cu avânt spre Prãpãstiile Zãrneştilor pãrãsind mai întâi oraşul pe la Cabana Gura Râului şi fãcând un prim popas la fântâna lui Botorog. Am intrat curând în teritoriul canionului “Prãpãstiile Zãrneştilor” însoţit de marcajele turistice Bandã albastrã (spre Cabana Curmãtura) şi cruce roşie pe care doream sã-l urmez pânã “la Table”.
Peisajul aspru şi impresionant din chei stârneşte curiozitatea oferind la tot pasul formaţiuni pe cât de frumoase pe atât de variate. Chiar la intrare în chei, pe stânga putem observa o peşterã suspendatã în perete (Peştera Mare de la Prepeleag).
Într-un jgheab îngust curge Râul Zãrneştilor cu un curs firav, de cele mai multe ori ascuns sub mulţimea de pietre din vad.
Dupã douã ore de drum, ajung la confluenţa Râului Zãrneştilor cu Valea Vlãduşca unde apuc poteca marcatã cruce roşie pe un vechi drum forestier ce se strecoarã printre peretele Dosul Şteghioaiei şi o culme împãduritã a piciorului Mãrtoiu.
Deşi altitudinea e modestã, locurile au un aspect de munte înalt şi sãlbatec, mai ales când Vlãduşca îşi apropie pereţii. Dupã 20 min întâlnesc intersecţia cu traseul marcat cu cruce galbenã ce conduce spre satul Peştera. În continuare, pe valea Vlãduşca drumul strãbate o zonã înpãduritã şi dupã un timp, traseul marcat pãrãseşte drumul urcând spre stânga în diagonalã prin pãdure şi intersecteazã firul Vlãduşcãi chiar în punctul în care primeşte din dreapta un afluent.
Dupã câteva ocoluri mici prin rarişti intru în Poiana Vlãduşca, inundatã de luminã şi acoperitã de covorul verde al ierbii şi imaginea crestei Craiului apare ca o explozie geologicã.
Ocolind poiana prin marginea ei de jos, spre stânga, depãşesc câteva luminişuri, intersectez ramificaţia cu traseul spre Cabana Curmãtura (triunghi roşu – spre dreapta) şi dupã ce traversez un pârâiaş cu apã limpede (Şiştoaca Baciului) ajung în capãtul sudic al poienii la punctul “La Table”.
Din acest punct, pornesc în diferite direcţii şapte trasee turistice, printre care şi drumul pe care vreau sã merg, spre Şaua Funduri, marcat cu triunghi albastru.
Traseul, având direcţia generalã NE-SV, se desfãşoarã prin poienile înşirate pe la poala pãdurii Grind. Dupã câteva sute de metri ajung la Şipotul Vlãduşca, loc pe care l-am vizitat deseori şi unde am gãsit cea mai bunã şi rece apã din tot masivul.
Dupã un scurt popas, trec dupã câteva minute prin poiana unde se desface spre dreapta în urcuş poteca spre Refugiul Grind şi apoi ocolind stâna din Grind pãrãsesc Poiana Grindului şi înaintez prin rarişti şi poieni, urcând sau coborând în pantã domoalã pânã în Poiana Lespezi.
Din aceastã poianã, traversând Valea Cãpãţânelor (Valea Viţeilor) ajung curând la stâna veche din Funduri de unde începe marcajul spre creastã punct roşu.
Condus de cele douã semne, urc pe serpentinele roase de ape pânã în dreptul unor împrejmuiri unde sunt nevoit sã înaintez spre dreapta, de-a coasta, fãrã marcaj pânã la limita superioarã a pãdurii unde regãsesc marcajul pe câţiva stâlpi.
Urmând stâlpii destul de rari, urc prin zona de pãşune denumitã Plaiul Oii, pe o potecã nãpãditã de iarbã cea ce face urcuşul obositor plus soarele ce dogoreşte…
Urc în diagonalã pe muntele Funduri, traversând la mici intervale grohotişurile revãrsate pe câteva fire de obârşie ale Vãii Funduri, unde marcajul foarte rar, apare pe lespezi.
În porţiunea finalã, poteca se apropie mult de pãdure şi pe la umbra arborilor înalţi sau printre jnepeni ori ienuperi urc susţinut pânã în Şaua Funduri.
Ajuns în şa la ora 13, simt oboseala traseului strabãtut şi hotãrãsc sã fac un popas ceva mai lung lângã Refugiu, pentru masa de prânz şi pentru relaxare, mai ales cã vremea e superbã. Dau şi câteva telefoane “de la înãlţime” şi apoi pornesc sã atac creasta ştiind cã are cele mai dificile porţiuni de pe tot cuprinsul sãu.
Mã ghideazã marcajul foarte bine întreţinut şi dispus pe pietre. Drumul începe cu un mic pasaj de cãţãrare peste câţiva colţani e piatrã alba înşiraţi pe linia crestei, şi curând ajung la locul unde porneşte în coborâre spre stânga poteca marcatã cu triunghi albastru care duce prin Valea Urzicii şi apoi pe la Marele Grohotiş cãtre Cabana Plaiul Foii.
Din acest loc, începe “dansul” pe ţancuri. Depãşesc trei vârfuri stâncoase cu muchii ascuţite, dispuse în trepte mici. Pentru a evita locurile mai accidentate, poteca se abate pe versantul estic şi strãbate o zonã înierbatã punctatã de ienuperi, jnepeni şi bujori de munte în floare, fãrã obstacole dificile cam o orã de mers.
Bulevardul însã s-a terminat. Urmeazã iar creasta ce trece pe deasupra marilor pereţi ce formeazã ansamblul vestic al abruptului Pietrei Craiului: Peretele de la Cerdac, Peretele Piscului cu Brazi, Peretele Piscului Rece, Peretele Marelui Grohotiş, Poiana Închisã şi Peretele din Padina Lãncii.
Aceasta doar ca încãlzire. Urmeazã Coama Lungã creasta în formã de acoperiş de casã îngust şi crenelat. Având “echipament greu”, înaintez cu prudenţã dar destul de încet. În dreapta (cãtre est), se adâncesc cele patru Hornuri ale Grindului, fiind zona cea mai abrupt a versantului estic.
Zis şi fãcut! Încep sã cobor cu atenţie pe stânca deja udã, dupã un timp gãsesc o mica “poieniţã” dar cam înclinatã pentru gustul meu de “corturar”, aşa cã insist mai departe cu coborârea, insã surprizã… am intrat într-un canion deasupra unei sãritori de vreo 9m. Sã urc înapoi?... Greu… Nu-mi rãmâne decât coborârea sãritorii şi adãpostirea sub aceasta.
Ajung cu bine la piciorul sãritorii şi surprizã din nou… pe frunte începuse sã-mi curgã sânge. Descopãr cã o pietricicã îmi fãcuse un “scalp frumos” – bineinteles ca m-am cam speriat deoarece nu ştiam gravitatea, mai ales ca nu simţisem lovitura fiind prea preocupat de coborâre.
Hotãrãsc sa rãmân acolo, sã nu mai risc coborârea mai ales cã se înserase. Am cãutat un loc mai protejat sub stãncã pentru a nu mai avea surprize de “grindinã de calcar” peste noapte. Loc de cort… pa! aşa cã am desfãcut tenda cortului şi sacul de dormit şi ghemuit pe stâncã “comod” m-am pregãtit de “bivuac”. Descopãr o altã surprizã… apa fiind calculatã doar pentru traversatea crestei se terminase. Singurul lichid: o sticluţã de 250ml de cafea de care încã nu mã atinsesem.
Pe la ora 23 ploaia a încetat iar curând totul pãrea un basm… parcã eram pe vârful Olimpului… la câţiva metri sub mine o mare de nori pufoşi şi albi iar stâncile din jur, ude sclipeau în lumina stelelor ce explodaserã pe bolta seninã.
Noaptea a trecut destul de greu, pãrul era nãclãit de sânge (noroc cã ranã era superficialã), setea nu-mi dãdea pace (cam la jumãtate de orã luam o ”duşcã de cafea fãrã zahãr), dar senzaţia de “zeu în Olimp” s-a menţinut pânã în zori când soarele a rãsãrit. Pe la ora 6 ceaţa s-a risipit şi vãd “toatã splendoarea locului în care eram aninat”: un jgheab din Colţii Grindului, din care se desfãceau în aval mai multe vâlcele cu fire de obârşie a Vãii Cheia de sub Grind, în zona cea mai sãlbaticã a sa.
Ajuns lângã Şipotul Vlãduşca, hotãrãsc sã fac o “pauzã lungã” pentru “înfrumuseţare”…
Apa rece ca ghiaţa a şipotului – visatã obsesiv toatã noaptea – mi-a permis o baie “cu batista înmuiatã”, deşi şipotul are douã bazine mari de beton în care se adapã vitele de la stânã. Numai mâna dacã o ţineai un minut în apã… fãcea ţurţuri.
Dupã baie, fac plajã în poieniţa însoritã din faţa şipotului, încercând si un pui de somn “de recuperare”, apoi adun o plasã de muguri cruzi de brad pentru sirop… era minunat… odihnã activã într-un peisaj magnific.
Dar minunea nu ţinu decât pânã la prânz când nori grei de ploaie au întunecat cerul prevestind o nouã ploaie. Am hotãrât sa campez pânã a doua zi în acest minunat loc şi sã mã odihnesc la aer curat. Abia instalez cortul, şi potopul începu… apa curgând pe tenda cortului parcã s-ar fi mutat şipotul deasupra. În cort, bine… dupã ce “prânzesc” urmeazã “un pui bun de somn” acompaniat de darabana ploii în tendã, cam toatã dupã amiaza. Ploaia s-a oprit cam pe la ora 18 şi imediat a apãrut soarele pregãtindu-se spre asfinţit. Am fãcut un foc frumos şi mi-am petrecut o searã frumoasã într-un loc mirific însoţit de un cãţelandru flocos rãmas lângã “restaurant” când au trecut vitele de la pãscut la stâna din apropiere. L-am numit “Grindel” şi ne-am alintat pânã la culcare, când s-a postat în faţa intrãrii cortului, pãzindu-mã toatã noaptea.
Dimineaţã toaleta la şipot, micul dejun cu Grindel, dezafectarea taberei, rãmas bun şi la drum. Vremea frumoasã mã înbie sã mai colind prin zonã, aşa cã o pornesc spre Cabana Curmãtura.
Din locul numit “La Table” pornesc spre nord-est pe poteca marcatã cu cruce roşie şi triunghi roşu ce strãbate mai multe goluri de pãşune traversate de pâraie şi dupã trecerea pârâului Şiştoaca Baciului mã înscriu pe traseul triunghi roşu spre cabanã.
Urmeazã un urcuş pânã în culmea acoperitã de pãşune a piscului Mãrtoiu, unde fac un popas pentru a admira panorama Craiului, dominatã de vârful Turnu. În continuare las în stânga stâna Mãrtoiu parasitã şi pãrãginitã şi coborând susţinut, ajung în albia vãii Mãrtoiu în drumul forestier ce o strãbate.
Coborând pe drum, întâlnesc Poiana Mãrtoiu cu un izvor amenajat unde întâlnesc şi ramificaţia cu traseul triunghi galben spre satul Peştera. Intru în pãdure pe poteca domoalã dar în curand începe urcuşul pentru traversarea Piscului Brusturet.
Dupã coborârea pe celãlalt versant al piscului traversez pe rând pâraiele Ciocracul şi Colţul Scris. Din dreptul ultimului pârâu, drumul este podit o porţiune cu bârne şi urcã traversând câteva vâlcele pânã în Poiana Curmãtura, la stânã.
De aici începe o coborâre în serpentine repezi prin pãdure pânã în valea umedã şi întunecoasã a vãii Curmãturii şi apoi în drumul forestier conturat pe versantul Nordic al piscului Colţului scris ajungând în final în valea Cheii, apoi la confluenţa cu valea Curmãturii ce formeazã împreunã Râul Zãrneştilor şi de unde încep în aval Prãpãstiile Zãrneştilor.
Strãbãtând cheile în întregime ajung apoi în Zãrneşti la tren şi… gata aventura…
